CARTE Pălăria albastră și alte povestiri – Andrei Crăciun 2


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

Mă numesc Simona Pavel, am treizeci de ani și, cu chiu cu vai, am supraviețuit cu optimismul intact lecturii volumului “Pălăria albastră și alte povestiri” de Andrei Crăciun. Dacă și tu ai ajuns la ultima pagină fără să cedezi nervos cu atâtea cadavre (moarte sau vii!) în jurul tău, poate că mai e speranță, nu totul e deșertăciune, și Printputem înființa un club al cititorilor „crăciunești” anonimi prezidat chiar de autor, care se confesează că și-a supraviețuit scriind.

Ce vreau să spun e că nimic nu poate fi evitat, putem doar să mai amânăm. Să amânăm. (#dora)

Cartea se prezintă sub forma unui mic dicționar de personaje și întâmplări și este scrisă în inconfundabilul stil caustic care l-a promovat pe Andrei ca jurnalist. Dacă nu ești familiarizat deja cu el, iată la ce să te aștepți…

Cuvînt înainte cu tâlc

În primul rând, nu sări peste paginile introductive, pentru că în ele se află cheia de lectură a volumului. Vorba lui Simone de Beauvoir… o carte nu-și găsește sensul decât atunci când știm în ce situație, din ce perspectivă și de către cine a fost scrisă. Iar cuvintele dinainte îți oferă toate coordonatele și-ți fac chiar trimitere spre alte surse bibliografice. De pildă, dacă n-ai citit Ecclesiastul, pune mâna pe Biblie deoarece Andrei ridică la rangul de artă toată deznădejdea lui Solomon, în poveștile lui.

Ori că au un final deschis sau unul ermetic (contrast al extremelor care nu-și găsesc echilibrul nici în formă, nici în fond), scurtele ficțiuni lasă să se simtă influențele unui realism magic voalat, într-o scriitură care abundă în ironie și autoironie. Dacă ești un cititor gurmand, avid de cuvinte și imagini, nu te lăsa descurajat de dimensiunea redusă a textelor, pentru că Andrei îți servește un bufet suedez format din grotesc și absurd, într-o estetică personală pe care-o definește cam așa: “Înjur mult. Vorbesc urât. Scriu frumos.”

Toate cuvintele sunt inutile. Să le ia dracu’ de cuvinte. (#mama)

Și pentru că v-am făcut o idee despre cum scrie artistul, să vă povestesc puțin și despre ce.

Începuturi și sfârșituri

Da, în linii mari, despre începuturi și sfârșituri scrie autorul. Mai mult despre sfârșituri. Din cele 80 de povești, în cel puțin 18 naratorul își ucide fățiș personajele. Unele mor de moarte naturală, altele de prea multă iubire, altele de boli sau prin răstignire, dar cred că cele mai multe se sinucid. E o obsesie recurentă a lui Andrei, pe care o găsim menționată încă din introducere. Desigur, nu e nevoie de statistici pentru a resimți pesimismul care domină spațiul „crăciunesc”.

Cromatic, totul e albastru-verzui, ca o baltă puturoasă care te înghite. Pe alocuri mai găsești câte un colac de salvare, cum sunt poveștile:

  • #iluziile (preferata mea);
  • #miciurin (auguri, tinerețe!) și
  • #popa (cu o idee splendidă pentru cei aflați la vârsta a treia).

Altfel, o lectură și cu gust autobiografic, un gust amar, pentru că încercările vieții sunt adesea cel mai bun material livresc, iar punerea lor pe hârtie echivalează cu o pseudo-terapie, ceea ce recunoaște inclusiv autorul în incipit.

Cred că orice eseu este o autobiografie. (Cuvintele dinainte)

Dovada că tiparul va dăinui indiferent de evoluțiile tehnologice este această tendință pe care o remarc la mulți autori de blog-uri sau de site-uri personale de a-și transpune în print cuvintele digitale. Este și cazul lui Andrei, care admite că și-a salvat întru nemurire textele reunindu-le de prin cotloane pixelate sub Pălăria albastră. Se observă totuși, în cazul lui, o fuziune a digitalului cu tiparul din titurile sub formă de hashtag-uri ale povestirilor.

Textele sunt pe măsura titlurilor, nu depășesc o pagină-două – cea mai lungă are șase pagini în condițiile în care este un mini-act dramatic – marcă a generației Facebook (la care atenția dispare după două rânduri de text).

Voilà, aruncați o privire (PDF) peste întâmplările călătorului cu pantofii verzi, ai profei de franceză cu pălărie albastră și ale zecilor de scriitori nenorociți de soartă (categorie care populează până la saturație universul crăciunesc) în ce ordine vreți: alfabetic, ca pe-un dicționar, sau aleatoriu, de la coadă înapoi. Eu am început cu – ce surpriză! – #simona și, Simona, Dumnezeu s-o ierte, a sfârșit de cancer în Japonia. Mai bine să nu vă regăsiți…

“Pălăria albastră și alte povestiri” de Andrei Crăciun, 2015, Editura Herg Benet, 184 de pagini

(Recenzie de Simona Pavel)

Cumpărați cartea de la:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 gânduri despre “CARTE Pălăria albastră și alte povestiri – Andrei Crăciun

  • krossfire

    Frumos spus, dar, ca o mică paranteză (oftăpic, cum ar spune românii), printul și-a revenit de câțiva ani și trendul pare a fi unul ascendent (în continuare) pentru vechiul mediu de distribuție :)

  • simcute

    Mulțumesc, Vlad.

    Mai mult decât resuscitarea printului, pentru mine a fost interesant să remarc în ultimii ani cum o seamă de persoane care nu au neapărat afinități de scriitori/literați își fac “un nume” în online, pe bloguri sau pe site-uri de socializare, și sfârșesc prin a-și tipări textele într-un volum.

    În plus, observ parcă tot mai des o cerere din partea cititorilor față de X și Y pe care îi urmăresc online să publice “ceva”. Nu știu dacă-ți sună cunoscut, dar eu dau peste multe întrebări de tipul: “Pe când prima carte?” sau “Trebuie neapărat să scrii un roman!” :) Deși suntem permanent conectați, se pare că online-ul tot este perceput ca un mediu volatil și tiparul rămâne o confirmare palpabilă a valorii [literare].

    Dar n-am făcut decât să extrapolez pornind de la faptul că textele lui Andrei, până să ajungă în forma asta, au fost inițial publicate pe diverse site-uri (dacă mi-am făcut documentarea bine).