CARTE Mărturii despre Eminescu. Povestea unui vieți spusă de contemporani – Cătălin Cioabă


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 13 min)

Era Mihai Eminescu mereu melancolic și trist, “înfășurat în manta-i”? Chiar scria non-stop, fără să țină cont de lumea exterioară? Oare mînca regulat? Bea mult singur sau cu Creangă? A murit nebun?

Acestea sunt întrebări pe care probabil ni le-am pus în școală, cînd l-am studiat pe Eminescu sau poate că pur și simplu ne-au venit în minte aceste nelămuriri în diverse împrejurări. Dincolo de literatura lui, pe care am studiat-o mai ales în cei 4 ani de liceu de filologie, m-a interesat viața lui Eminescu și am citit cele mai importante biografii și studii. Mă bucur să adaug la colecție volumul “Mărturii despre Eminescu. Povestea unui vieți spusă de contemporani”, în selecția lui Cătălin Cioabă. Cartea este valoroasă deoarece urmărește cronologic viața poetului și aceasta este recompusă din diverse mărturii ale apropiaților, colegilor, prietenilor și celor intimi.

Școala și studiile proprii

Lui Eminescu nu i-a plăcut școala cînd era mic și adolescent, simțea că-și pierde timpul acolo. În loc de asta, prefera să citească singur și așa a reușit să învețe mai multe limbi străini, dar și tot felul de științe. Familia lui însă era de altă părere și voia să-l știe mereu înrolat într-un sistem de învățămînt instituțional.

Eminescu a fugit în două rânduri din Cernăuţi. Când a fugit întâia oară era în clasa a doua primară. Când a fugit a doua oară, tatăl său, voind să-l ducă din nou la şcoală tot în Cernăuţi, Eminescu încercă să scape cu fuga. Bătrânul a prins a striga la oameni să alerge călări după dânsul, că altfel îl scapă. Atunci slujitorii Costache Creţu, care ne-a povestit întâmplarea, Vasile a Dăscăliţei şi Toader Rusu, alergând după el, l-au ajuns şi prins departe de sat, în deal, pe şoseaua naţională ce duce la Botoşani. Eminescu spunea: „De ce nu mă lăsaţi să merg unde ştiu?“ Oamenii întâmpinau: „Haide îndărăt, cuconaşule, la boier acasă, să te dea tot la Cernăuţi, că nu-i chip altfel.“ Eminescu replica: „La ce să mă dea la Cernăuţi, că eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi.“

Aceste conflicte cu familia l-au făcut să se depărteze de ea și să nu comunice nici măcar cu mama și tatăl său. Primea însă spășit banii pe care aceștia îi trimiteau de obicei o dată la 3 luni. Atunci, Eminescu profita pentru a mînca bine cîteva zile și a-și cumpăra cărți, cafea și țigări. Hainele erau pe ultimul plan. Nu de multe ori a fost văzut îmbrăcat prea subțire iarna sau îmbrăcat vara ca de iarnă, deoarece nu-și permitea un rînd de haine pentru vreme caldă.

Despre lucrurile de acasă nu vorbea niciodată bucuros. Am băgat de seamă că familia îl spiona şi îi umbla în picior, cercând să-l adune din lume şi să-l silească să-şi continue clasele ca să poată ajunge om.

O apariție contradictorie

Probabil știți cele 4 fotografii ale lui Eminescu, realizate în diverse ocazii. Vedeți acolo un bărbat destul de arătos, aranjat, bine îmbrăcat, cu o privire care parcă vrea să treacă dincolo de orizont.

Însă nu așa arăta Eminescu, de fapt. Sigur, trăsăturile fizice nu pot fi negate, însă poetul avea de multe ori o apariție neglijentă. Nu-i păsa de modul în care se îmbrăca și nici nu se aranja la salonul de cosmetică. Avînd în vedere că lucra de multe ori noaptea și dormea pe unde apuca, el arăta zdrențăros, șomoiogit, obosit.

Eminescu era un june compact, faţă brunetă, ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească. Om închis de la natură. Umbla mai mult tot singur… Semnele desperaţiunii se arătau în faţă, în umblat, în vorbă, în ordinea vestmintelor de pe dânsul etc. Îmbrăcămintea lui consta din un roc negru, pantaloni negri, papuci, pălărie neagră, dar toate acestea trecute… de vechi… pline de pulbere şi de toate necurăţeniile. Umbla nespălat… negreblat… cum se zice. Era foarte indiferent cum îi stă părul, cum îi stau vestmintele pe dânsul… pline de scame…

Era copil chipeş, deşi neglijat în îmbrăcăminte. Era inteligent, avea ochi frumoşi, deştepţi, şi era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneţ ca şi când te-ai fi cunoscut cu el cine ştie de când.

Stilul lui de viață era haotic, dar dominat de studiul solitar, în locuința sa. A locuit în mai multe locuri, în toate orașele prin care s-a peregrinat, dar mărturiile din carte merg către unele constante: cămăruțele lui erau mici, cu un mobilier minimal. Cărțile erau așezate de-a lungul pereților, unele peste altele. Într-un colț era întotdeauna plita cu spirt, pe care poetul își prepara cafeaua. Cînd avea țigări, fuma. Peste tot în cameră erau întinse cărți deschise și hîrtii scrise, dar și foi mototolite și aruncate.

Dormea mult, dar la ore diferite. Erau zile în care se trezea devreme și ieșea din casă, pentru a-și cumpăra vreo carte sau fructe și a sta în piață ca să privească trecătorii. În alte zile, se trezea tîrziu și mergea direct la prînz, dacă avea bani sau dacă avea abonament la vreun restaurant (mai ales studenții aveau abonament pentru mic-dejun și prînz). Lucra de multe ori pînă noaptea tîrziu sau pînă dimineața. Bea multe cafele pe zi, însă n-a avut niciodată probleme de sănătate din această cauză sau din altele (evident, cu excepția bolii dinspre finalul vieții).

Adesea el absenta cu săptămânile din societatea noastră. Unde e Eminescu? Ce face? E bolnav, sau a plecat? Acestea erau întrebările ce ni le adresam, văzând că el nu mai vine între noi. Nimeni nu putea da un răspuns hotărât. Apoi, fără de veste, el apărea între noi, mai rar vesel, mai adese obosit, abătut, palid, cu ochii arzători şi din ce în ce mai tăcut.
„Unde-ai fost de atâta timp, Eminescule?“
„Ce-ţi pasă?“ îi era răspunsul apăsat şi îndesat. Celor mai intimi însă le spunea între patru ochi că a căpătat parale, că şi-a petrecut şi că acum iar e rău.

Despre băutură și femei

Există mitul că Eminescu bea mult, că se îmbăta și făcea scandal. De fapt, sunt niște informații amestecate aici.

Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuţii săi până dimineaţa, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră, bună.

Îi plăcea vinul bun și cunoștea soiurile, mai ales pe cele de Cotnari. Nu se îmbăta decît foarte rar și mereu în compania prietenilor, niciodată singur. De altfel, se știe că nu-i plăcea să doarmă singur în cameră, dar uneori nu avea de ales. De asemenea, este amuzant de adăugat că-i era frică de stafii și avea unele superstiții. Spre sfîrșitul vieții însă a băut mai mult decît pînă atunci. Oricum, nu putea bea mult dintr-un motiv foarte simplu: nu avea niciodată bani suficienți.

Erau Eminescu și Creangă doi bețivi care luau cîrciumile la rînd?

Câteodată Creangă şi Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se ştia ce au devenit. În timpul acesta ei ieşeau din oraş pe jos, cutreierau Galata cu târguşorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aroneanu, dormeau pe o laviţă la vreun han sau la vreo crâşmă, mâncau ce găseau şi erau fericiţi.
Când se întorceau, erau de nerecunoscut; hainele neîngrijite, figurile obosite de veghere, de trudă şi puţin de băutură, însă foarte încântaţi de asemenea escursiuni, gata să le reînnoiască a doua zi.

A avut cîteva iubiri de-a lungul vieții, printre care Veronica Micle și Mite Kremnitz (la un moment dat, cele două în paralel). Se aprindea uneori după cîte o actriță sau cîntăreață, dar de puține ori consuma iubirea la nivel fizic. Era considerat de prieteni un fel de “fată mare” în materie de amor. De fapt, el vorbea mult despre “femeie” în general, fără se se refere la vreuna anume. De aceea, nu participa la discuțiile la limita vulgarității despre femei ale colegilor lui studenți.

Meticulos și atent

Cunoștea foarte bine limba germană și era un admirator înfocat al limbii române, după cum știți din opera lui. Îl enervau oamenii care poceau limba română și nu voia să aibă de-a face cu cei care nu o cunoșteau la nivel de nuanță. A scris poezii în mai multe limbi și chiar din timpul vieții i-au fost traduse unele dintre ele în limbi străine (să nu uităm traducerile în germană realizate de Carmen Sylva, regina României).

Cînd scria, era perfecționist, lucra mult pentru a ajunge la cea mai bună versiune. După ce citea cîte ceva în cadrul cenaclului Junimea, accepta criticile pe loc și promitea că va schimba acasă una-alta. Conta însă mult cine-l critica: dacă nu considera că acea persoană este inteligentă și culturalizată, nu punea preț pe comentariile ei.

A fost bun prieten cu Creangă, Slavici și Caragiale. Își citeau unii altora creațiile și-și făceau sugestii, pentru că niciunul dintre ei nu voia să publice înainte să fie sigur că este o operă de calitate. De altfel, Eminescu spunea de multe ori că “publicitatea” este riscantă, pentru că te poate în aceeași măsură înălța sau coborî.

Volumul conține și mărturii despre ultima parte a vieții, cînd Eminescu a fost internat în ospicii din țară și din străinătate, dar nu voi intra în detalii despre asta, pentru că există cărți dedicate acestei părți.

Vă recomand cartea pentru că zugrăvește un portret plin de nuanțe al poetului și pentru că aici Eminescu nu este un monument intangibil, ci un om în carne și oase, cu bune și rele, dar mereu cu zîmbetul pe buze și, contrar zvonurilor, foarte optimist și plin de viață.

Mărturii despre Eminescu. Povestea unui vieți spusă de contemporani (coord. Cătălin Cioabă), 2013, Editura Humanitas, 584 de pagini

CUMPĂRAȚI CARTEA DE LA:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.