(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)
De-a lungul anilor, am evocat aici amintirile mele din perioada comunistă. Dacă e vorba despre o epocă gri, fără lumină și căldură, fără hrană și cu supraveghere statală fără oprire, de ce suntem nostalgici după acei ani? Ei bine, cartea asta dă un răspuns simplu: pentru că orice copilărie este perioada cea mai frumoasă a vieții unui om, indiferent de regimul politic. În plus, să fim serioși, nici părinții noștri nu se gîndeau non-stop la faptul că trăiau în comunism, așa că de ce ar fi făcut asta niște puști de 13-16 ani?
„Tot înainte! Amintiri din copilărie” este un volum de interviuri adunate de Simona Preda și Valeriu Antonovici. Dacă sunteți pe repede-înainte (deci nu pe „tot înainte”), puteți vedea direct montajul mărturiilor, pentru că, da, există și o versiune video:
Întrebările sunt cam aceleași, cu unele mici variațiuni. Mi-am recunoscut unele dintre amintirile mele, evident. Pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că unele rememorări diferă în funcție de regiunea din țară în care a trăit fiecare copil de atunci, acum adult intervievat. Lipsuri au fost peste tot în România comunistă, dar unele părți ale țării au fost mai oropsite decît altele, iar unele au „fentat” un pic regimul auster.
Cred că cel mai bun mod de prezentare a cărții este să vă las cu unele citate semnificative:
[…] tatăl meu a participat la București la un soi de congres al cadrelor didactice, o întrunire, un vocabular complet uitat astăzi, și de acolo ne-a adus triumfător o cutie de conservă de ananas cubaneză. Credeam că ananasul este un fructul dorit… citisem despre el. Împreună cu fratele meu, am vrut să știm și noi ce este ananasul. Nectarul zeilor, mult așteptat să iasă un duh din lampa fermecată. A scârțâit cutia de tablă, scoatem ananasul… de fapt, am dat peste un soi de castravecior ceva mai dulceag! Şi asta a fost una dintre marile deziluzii ale copilăriei mele în plan gustativ.
– Mirel Bănică, inginer
N-am fost cu cheia la gât fiindcă n-avea nimeni cheia lui. Cine pleca ultimul de acasă o lăsa ascunsă într-un burlan. Şi nu înțeleg de ce trebuie gândit în termenii ăștia. Aşa cum spuneam și în alt interviu, eu n-am copilărit în timpul comunismului, ci în timpul copilăriei mele. Când ai şapte-nouă-unsprezece ani, nu-ți pui problema dacă trăiești în comunism, într-un regim democratic sau în regalitatea din Evul Mediu. Iei lumea din jur așa cum ți se arată atunci când ți se face cunoștință cu ea, ți se pare că așa e normal să fie.
– T. O. Bobe, scriitor
Mai tîrziu, aveam un coleg al cărui tată mergea în străinătate și povestea ce era pe-acolo. Țin minte, colegului respectiv îi adusese taică-său o sticlă de Coca-Cola. O ținea în bibliotecă, aşa pe post de bibelou și ne-o arăta din când în când: „Uite, asta e Coca-Cola adevărată!“ Bine la noi nici „neadevărată“ nu exista în acel timp, exista Quic-cola sau nu mai știu ce care avea un gust îngrozitor. Și săracu’, țin minte că a ținut Coca-Cola aia și când a făcut optsprezece ani ne-a invitat și a deschis Coca-Cola. Bineînțeles că, ținută atâția ani, se răsuflase și era groaznică la gust. Am încercat s-o bem și să ne autosugestionăm că e bună.
– Cezar Paul-Bădescu, scriitor
Era o ruşine să apari undeva și să nu citești. Discutam între noi despre noile apariții și era efectiv o ruşine să nu fi citit. Am mers la un prieten al meu pentru o carte care abia apăruse și mă interesa și l-am rugat să mi-o împrumute. El nu prea împrumuta, însă mi-a dat-o cu promisiunea să i-o aduc la prima oră dimineața. A doua zi, cu ochii cârpiți, i-am adus-o înapoi, iar el țin minte că a deschis cartea și a început să mă întrebe pe sărite.
– Cristian Pepino, regizor
Aveam un televizor, era un Temp4 și întreaga mahala s-a adunat în fața televizorului să-l vedem pe noul conducător. Şi aici a fost șocul meu […] Pentru că mi s-a părut de o prostie maximă și n-am înțeles cum ăsta era conducătorul așteptat! Era bâlbâit, tâmpit, adică nu-ți trebuia multă școală, multă maturitate ca să îți dai seama că era vorba despre un tip pur și simplu prost, needucat, lipsit de perspectivă. Şi am început să pun întrebări: „Cum, nu vede nimeni cât e de tâmpit?“ Eram foarte șocată de faptul că oamenii nici nu voiau să discute subiectul ăsta. Şi, în cele din urmă, bunică-mea, care era cea mai directă persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, m-a luat într-o cameră și mi-a spus: „Bineînțeles că ne dăm seama că e un tâmpit, dar nu spunem chestia asta!“
– Doina Ruști, scriitoare
Iată un fragment din carte, în lectura mea:
Apropo, mi-am dat seama la un moment dat că multă lume nu știe semnificația titlului „Tot înainte!” Ei bine, ca fost vajnic comandant de grupă, știu că acesta era răspunsul la îndemnul pionieresc: „Pentru gloria poporului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza partidului, înainte!”.
„Tot înainte! Amintiri din copilărie” de Simona Preda, Valeriu Antonovici (eds.), 2016, Curtea Veche, 272 pp.
CUMPĂRAȚI CARTEA DE LA: