CARTE „Nu te găsesc pe nicăieri” de Laura Ionescu (AUDIO)


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)

Mereu am admirat curajul și perseverența cu care tinerii din generațiile astea noi, care poartă diverse litere, pot rememora și scrie despre familie, despre ei înșiși, despre relații și prietenii. Nu știu din ce literă de generație face parte Laura Ionescu, dar intră și ea în admirările mele. Într-o carte de tip mărturie, Laura o recompune pe mama sa din amintiri, evocări, întâmplări și analize.

Mama Laurei pare cea mai tare, după ce citești volumul. Dar nu este mama fiecăruia cea mai tare, de fapt? Poate că mama evocată aici de autoare poate părea libertină, nu mereu atentă la ceea ce se numește azi „parenting”, cu prejudecăți, uneori fără să se îngrijească. Dar tocmai de aceea protretul realizat de Laura este fără cusur: ne înfățișează o mamă așa cum era ea cu adevărat, cu bune și rele, un arhetip al mamei născute și formate în comunism, dar care a încercat ca epoca să n-o influențeze în ceea ce privește însușirile și deprinderile de bază.

„Scriam întruna despre mama, din dorinţa de a nu pierde din detaliile ei, dar o pierdusem cu totul din vedere, pentru că o idealizam. O urcasem pe macara, iar eu eram o furnică pierdută-n iarbă. Nu existau nuanțe, totul la ea era bun. Totul era perfect. Nu avea colțuri, doar rotunjimi. Făcusem asta nu doar fiindcă despre morți numai de bine, ci fiindcă acela era adevărul meu din acel moment.”

Mama din carte moare de cancer. Dar nu face asta înainte de a-și modela cele două fiice așa cum și-ar fi dorit ea să fie în cea mai bună variantă a sa. Într-un fragment din carte, Laura învață de la mama ei diverse ponturi de gătit și alte lucruri utile pe care societatea patriarhală se așteaptă să le facă în casă o femeie.

Boala și moartea mamei o devastează pe Laura. Unul dintre registrele cărții este descrierea durerii pe care tânăra o simte în tot acest proces. Durerea devine un personaj în sine, un lucru care o determină pe autoare să realizeze introspecții și să afle despre ea aspecte surprinzătoare. În cursul acestor analize interioare, ea este dură cu ea însăși, se acuză că ar fi putut face mai mult ca să-și salveze mama, regretă unele discuții și gesturi, ba chiar își dorește să dispară ea însăși de pe fața pământului, pentru a trece Styxul și a se reuni cu ființa pe care a iubit-o cel mai mult.

La maturitate, Laura își dă seama că a moștenit o mulțime de lucruri de la mama ei, de la dragostea pentru muzică la admirația pentru creație. Fiica cea mică, pe vremuri rebelă și nonconformistă, se apreciază astăzi pentru că a devenit o persoană echilibrată, creativă, că a trecut peste trauma declanșată de moartea bruscă a mamei, că relaționează mai ușor și mai plin de semnificație cu cei din jur, că știe ce este durerea, dar nu mai vrea ca aceasta să o guverneze.

„Am moştenit de la mama ușurința de a circula între genuri muzicale şi de a accelera de la unul la altul fără niciun fel de judecată de valoare. Îmi plăcea muzica pentru ce mă făcea să simt şi o ascultam pentru că mă făcea să simt. […] Mama a iubit muzica. Şi muzica a iubit-o pe mama, fiind că mama nu a judecat-o. Găsea ceva de iubit în orice piesă ar fi ascultat. Așa era şi cu oamenii: ştia că dacă îi asculta suficient, în fiecare găsea ceva de iubit.”

Cartea nu este doar un omagiu adus mamei, ci și o autobiografie a Laurei Ionescu. Construit din amintiri și din reconstituirile realizate cu sora mai mare, volumul este firul devenirii unui om cu conștiința lucrului bine făcut, tenace și cu impulsuri de a schimba lumea. Astfel, aflăm o mulțime de detalii din copilăria Laurei și ne dăm seama că în copilăria noastră existe puncte în comun cu a autoarei. Laura trece și prin adolescență, fără să uite să ne ofere detalii despre școală, relațiile cu colegii și prietenii, confruntările mai mici sau mai mari. La maturitate, Laura își dă seama că are un bagaj emoțional destul de greu și face încercări pentru a scăpa de balastul traumatic.

Este un text scris sincer, cu multe detalii intime, care te vor face să empatizezi, să ți se pară că faci parte din familia Laurei, că ți-ai dori mai mult pentru ea.

„Mare e grădina domnului. Dar stai să o vezi pe-a doamnei. E grădina în care am crescut, printre toate lucrurile pe care mama n-ar fi vrut să mi le zică și totuși mi le-a zis. Iar eu am înflorit şi am devenit un fruct neruşinat. Ea își iubea corpul. Și iubea să fie femeie. A iubit până şi corpul meu mai mult decât am fost eu capabilă să o fac vreodată. E mai greu să fii femeie decât bărbat, știu, am simțit-o în repetate rânduri. Dar nu aş schimba nimic din tot ce am primit. Cadourile nu se dau înapoi. Le primeşti şi le ţii pentru tine. Eu am primit cadoul ăsta. Am învățat să fiu femeie de la femeia care a iubit că e femeie, dorindu-și ca eu să fiu băiat, ca să-mi fie mai uşor. Dar nu mi-a fost.”

Cu toate încercările vieții, familia Laurei a fost o construcție solidă, care se baza pe fundația mamei. Ea era cea care găsea soluții simple la cele mai dificile probleme, cea care făcea sacrificii pentru fiicele ei, cea care ascundea tristețile ca să nu-și deturneze copiii din drumul lor prin viață.

Peisajul este întregit de cele câteva fotografii de familie reproduse în carte. Mi-aș fi dorit mai multe detalii despre tatăl Laurei și poate construirea unui dinamici mamă-tată, dar înțeleg că reflectorul a fost pus aici pe mamă.

Dincolo de valoarea biografică a acestui text, este o carte indicată celor care au o moștenire traumatică, deoarece descrie traseul unei persoane care s-a ridicat deasupra durerii și a îmbrățișat viața. Pe de altă parte, Laura îi oferă mamei sale, prin acest volum, ceva ce puțini dintre noi se pot lăuda că vor oferi cuiva vreodată: nemurirea.

Citește un fragment din carte.

„Nu te găsesc pe nicăieri” de Laura Ionescu, 2021, Editura Publica, 196 pp.

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.