(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)
Subiectul Holocaustului a fost abordat cu vârf și îndesat în beletristică și am citit câteva cărți despre marea crimă a naziștilor. De data aceasta, avem de-a face cu o privire candidă asupra acelor evenimente. Autorul mărturisește că i-a luat doar câteva zile să scrie prima versiune a romanului și chiar îl cred. Nu este o carte profundă, dar poate fi o poveste prin care, de exemplu, adolescenții pot afla despre Holocaust.
În „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, această privire puerilă asupra celui de-Al Doilea Război Mondial este realizată prin ochii a doi băieți de vreo 9 ani: unul este fiul comandantului nazist, detașat la Auschwitz și celălalt este un copil evreu încarcerat în lagăr.
În primul rând, am apreciat că volumul este presărat de umor. Privirea ironică asupra războiului este cea a micului Bruno, tehnică care permite unele glume, de exemplu de limbaj.
− Ei bine, da, zise Gretel, confirmând. Acum e oribil. Dar, odată ce casa va fi curățată puţin, probabil că nu va arăta chiar aşa de rău. L-am auzit pe tata spunând că cei care au stat aici la Out-With înaintea noastră şi-au părăsit slujba în grabă şi n-au avut timp să facă locul mai plăcut pentru noi.
− Out-With? întrebă Bruno. Ce este un Out-With?
− Nu e un Out-With, Bruno, răspunse Gretel cu un suspin. Doar Out-With.
− Ei bine, atunci ce e Out-With? repetă el. Afară cu ce?
− Acesta e numele casei, explică Gretel. Out-With.
Bruno reflectă asupra celor auzite. Nu văzuse nici un semn afară care să indice că aşa se numea și nici pe uşa din față nu zărise nimic scris. Casa lui din Berlin nu avea nume; i se spunea doar Nr. 4. Dar ce înseamnă asta? întrebă exasperat. Afară cu ce?
− Afară cu persoana care a locuit aici înaintea noastră, îmi închipui, răspunse Gretel. Trebuie să însemne că n-a făcut o treabă prea bună și că cineva a spus afară cu el şi să luăm un om care poate să facă treaba bine.
Toate bune și frumoase, dacă trecem peste unele elemente neverosimile:
- De exemplu, John Boyne vrea să ne spună că pe cei doi băieți nu-i despărțea decât un gard din sârmă ghimpată, care, culmea, mai și putea fi ridicat în partea de jos! Se știe însă că gardurile de la Auschwitz erau duble și exista un spațiu mare între cele două plase metalice și, de cele mai multe ori, gardurile erau electrificate. Ei bine, putem însă trece peste acest inconvenient, de dragul poveștii.
- Un alt element mai puțin credibil este că Bruno putea vedea lagărul și oamenii dinăuntru, dar avea de parcurs un drum lung până ajungea la punctul de întâlnire cu Shmuel. Oricum, clădirile în care locuiau comandanții naziști erau plasate destul de departe de lagăre, pentru a nu-i afecta cumva emoțional pe cei care ar fi privit în acea direcție.
Bruno se ridică şi pentru prima oară rămaseră alături, umăr la umar, privind ce se întâmpla la nici cincisprezece metri de noua lor casă.
Indiferent încotro se uitau vedeau oameni, înalți, scunzi, bătrâni, tineri. Unii stăteau în grup, perfect nemişcați și cu mâinile lipite de corp, încercând să-şi ţină capul sus, în timp ce un soldat mărşăluia prin fața lor deschizând şi închizând repede gura, strigând parcă la ei. Unii erau așezați într-un fel de şir lung și duceau nişte roabe dintr-o parte a taberei în alta, împingându-le până în spatele unei barăci unde dispăreau. Câţiva stăteau lângă o baracă într-un grup tăcut, cu ochii în pământ, părând că participau la un fel de joc în care nu voiau să fie recunoscuți. Alţii mergeau în cârje și mulți aveau capetele bandajate.
De asemenea, cei doi băieți constată că sunt născuți în aceeași zi. Dacă la început mi s-a părut deplasat acest detaliu, apoi m-am gândit că poate autorul a dorit astfel să sugereze că cei doi copii sunt de fapt două fețe diferite ale aceluiași destin, că vieților lor au fost la un moment dat comune, până când liniile s-au despărțit și unul a ajuns întemnițat în lagăr. Însă și Bruno este într-un fel de închisoare dublă: cea fizică, pentru că nu are spațiu de mișcare prea generos și cea emoțională, deoarece este crescut într-o atmosferă cazonă, cu restricții și reguli ale adulților care se aplică și copiilor.
Shmuel zâmbi la rândul lui şi cei doi băieţi stă tură o clipă stingheriți, neobişnuiţi să fie de aceeași parte a gardului.
Bruno simți nevoia să-l îmbrăţişeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înțeles cât de mult îl placea și cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an.
Shmuel simți nevoia să-1 îmbrățișeze pe Bruno doar pentru a-i mulţumi pentru toată amabilitatea şi darurile de mâncare și pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa.
Totuşi, niciunul dintre ei nu-1 îmbrăţişă pe celălalt, ci se depărtară de gard şi porniră spre lagar, un drum pe care Shmuel îl facuse aproape în fiecare zi timp de un an, când scăpa de sub supra vegherea soldaților şi reuşea să meargă în acea parte din Out-With care nu părea să fie păzită per manent, locul unde fusese destul de norocos să întâlnească un prieten ca Bruno.
Bruno și Shmuel își găsesc propriile mecanisme de adaptare în acea lume dură. Prietenia care se leagă între ei este, pe de o parte, paradoxală și, pe de altă parte, firească, dacă ne gândim că este vorba totuși despre doi copii cu chef de joacă și de socializare.
Atmosfera sumbră a nazismului și a lagărelor de concentrare este diluată. Nu vei găsi în această carte scene crude și detalii care te-ar putea șoca. Prima jumătate a cărții este dedicată creării atmosferei și descrierii personajelor. Când mă întrebam când apare prietenia dintre cei doi, am ajuns la momentul descoperirii reciproce a băieților. De aici încolo, autorul parcă se grăbește să ne arate atașamentul lor. Deznodământul, deși dramatic, are un anumit farmec.
Cartea mi-a adus aminte de „Bibliotecara de la Auschwitz”, deci, dacă nu le-ați citit, vă sugerez să faceți rost de amândouă.
Era inevitabil ca această scriere să nu fie transformată într-un film. Pelicula respectă trama cărții, cu unele mici modificări neimportante.
„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, 2013, Editura RAO, 217 pp.
Cumpărați cartea de la: