(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)
Ați observat că, de o vreme încoace (de ani, de fapt), nimic nu mai este cert în limba română? Nu mai suntem obosiți, suntem „cumva obosiți”. Nu mai greșim, „am greșit cumva”. Peste tot, acest „cumva” s-a instalat ca un musafir nepoftit care refuză să mai plece de la masă, parazitând fiecare propoziție până când sensul se diluează într-o supă lungă și insipidă.
Dacă stai să asculți un podcast, să citești un editorial „de analiză” sau să urmărești un interviu cu un artist autohton, vei constata că trăim într-o realitate paralelă, unde totul este aproximativ. „Cumva” apare chiar și acolo unde logica ar cere precizie matematică, de pildă atunci când descriem un echilibru fragil:
„Noi suntem acum într-un soi de cursă contratimp şi mergem cumva pe sfoară” (G4Media).
„Like”-ul dâmbovițean și lenea de a gândi
În engleză, tinerii au acel „like” care punctează fiecare respirație. Noi, mai balcanici și aparent mai sofisticați, am adoptat „cumva”. Este cârja perfectă pentru vorbitorul care are creierul în „buffering”. În loc să lase o secundă de tăcere demnă în timp ce caută cuvântul potrivit, românul modern aruncă un „cumva” ca să umple golul, chiar și când vrea să exprime o stare de uimire:
„Recunosc, nu calc des, dar am rămas cumva descumpănit” (Republica).
Problema este că acest cuvânt nu este în spiritul limbii române, o limbă care, istoric vorbind, e plină de sevă, de verbe tari și de adjective precise. „Cumva” este exact opusul: este minimalismul lingvistic al celui căruia îi e lene să deschidă dicționarul. Până și definițiile devine nesigure sub asediul lui:
„Însăşi definiţia cuvântului este, cumva, absurdă” (Adevărul).
Vrei să spui că ești parțial de acord? Spune „în mare parte”.
Vrei să spui că ceva e inexplicabil? Folosește „inexplicabil”.
Vrei să spui că un proiect e un dezastru? Spune-i „eșec”.
Vrei să explici nevoia de exprimare? Nu spune:
„Cel mai bine este să exprimăm cumva, în cazul meu, prin muzică, tot ce simțim” (HotNews).
Spune pur și simplu: „ne exprimăm prin muzică”, dom’le!
Amortizorul de responsabilitate și abureala politică
Dar „cumva” nu este doar o dovadă de lene; este și cea mai eficientă metodă de a fugi de răspundere. A devenit un fel de scut invizibil în spatele căruia ne ascundem opiniile, de teamă să nu fim trași la răspundere. Până și în politică, unde deciziile ar trebui să fie clare, acest adverb îndulcește realitatea:
„E cumva prea mult să duci logica de luptă internă politică la masa guvernului” (Digi24).
De ce „cumva”? Ori e prea mult, ori nu e!
Acest adverb funcționează ca un amortizor lingvistic care spală vina sau relativizează fenomene sociale complexe:
„Legat de consumul de substanțe, care este cumva sperietoare sau percepție despre noua generație…” (G4Media).
Folosirea lui aici sugerează că pericolul e doar o închipuire, o chestiune abstractă, nu o problemă concretă.
De la „cumva” la „na”: resemnarea verbală
Și dacă acest „cumva” este ezitarea intelectualizată, limba vorbită de zi cu zi a mai găsit o fundătură: „na”. Dacă pe vremuri „na!” era o interjecție a acțiunii (când dădeai ceva cuiva sau punctai un deznodământ), astăzi a devenit un punct de suspensie universal și obosit.
„Am întârziat, na, era aglomerat.”
„E greu, na, ce să faci.”
Acest „na” este partenerul de crimă al lui „cumva”. „Na”-ul este ridicarea din umeri transformată în sunet, semnalul că vorbitorul a abandonat lupta cu nuanțele și s-a lăsat în voia curentului.
Ce mai…
Limba română merită mai mult decât acest tratament relativ-molatic. „Cumva” este cuvântul-fantomă: pare că există, dar nu ocupă spațiu semantic. Este o formă de ezitare cronică. Dacă am tăia toate „cumva”-urile și „na”-urile din presa online și din discursurile publice, am rămâne probabil cu niște texte la jumătate ca dimensiune, dar de zece ori mai puternice. Până la urmă, ori știm ce vrem să spunem, ori ne place doar să ne auzim „cumva” vorbind!