(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)
Filmul „Dispariția lui Josef Mengele” m-a pus în fața unei senzații pe care nu o anticipasem: o formă de empatie involuntară față de un om care, istoric, nu merită nicio urmă de compasiune. Nu pentru că filmul ar încerca să-l reabiliteze, ci pentru că limbajul cinematografic are puterea de a ne apropia de personaje pe care, moral, ar trebui să le ținem la distanță. Iar tocmai această tensiune dintre emoție și rațiune face filmul atât de necesar.
„Dispariția lui Josef Mengele” îl prezintă ca pe o fantomă rătăcită prin America Latină, un om care își schimbă identitățile, adresele, prietenii, dar nu poate scăpa de sine. Alb-negrul îl desprinde de realitate și îl transformă într-o prezență spectrală, suspendată între istorie și mit. Mengele aici nu este monstrul din arhive, ci un om degradat, vulnerabil, îmbătrânit. Iar această imagine, oricât de incomodă, ne obligă să privim răul nu doar în forma lui grandioasă, ci și în forma lui banală, aproape patetică.
Structura narativă pe planuri temporale alternate funcționează ca un mecanism moral. De fiecare dată când ești tentat să vezi în Mengele doar un bătrân speriat, filmul te aruncă înapoi în trecut, ca să vezi ce a fost el cu adevărat. Trecutul intră peste prezent ca o lovitură rece, ca un memento că vulnerabilitatea nu anulează vinovăția. Alternanța temporală devine un fel de contrapunct etic: prezentul îl umanizează, trecutul îl condamnă. Iar între aceste două planuri se naște tensiunea care te ține în fața ecranului.
Fără remușcări și lipsuri
Realitatea istorică este însă și mai tulburătoare decât ficțiunea. Mengele nu a trăit ca un fugar hăituit, ci ca un om protejat, bine întreținut, fără lipsuri materiale. A avut perioade lungi de stabilitate în Argentina, Paraguay și Brazilia, cu resurse, cu sprijin. Nu a cunoscut foametea, nu a trăit în mizerie, nu a fost nevoit să se ascundă în condiții extreme. A dus o viață relativ confortabilă până la moarte. Iar ceea ce doare cel mai mult este faptul că nu a avut remușcări. În scrisorile și notițele sale, nu există nicio urmă de regret. Doar justificări, autovictimizare și fidelitate față de ideologia nazistă care l-a format.
În tot acest tablou, lipsește un element pe care publicul îl presupune adesea: Mossad. „Dispariția lui Josef Mengele” nu cade în tentația de a transforma povestea într-un thriller de urmărire, pentru că realitatea nu a fost așa. Mossad a încetat să-l mai caute activ încă din anii ’60, redirecționând resursele către alte operațiuni. În momentul morții lui, serviciile israeliene nu mai desfășurau nicio acțiune împotriva lui. A murit înecat, într-o după-amiază banală, în Brazilia. Un final nedemn de crimele pe care le-a comis, dar un final real. Filmul nu inventează o justiție spectaculoasă acolo unde istoria a oferit doar o dispariție banală. Iar această absență a pedepsei face povestea cu atât mai apăsătoare.
Fiul nu l-a denunțat
Un alt element pe care filmul îl atinge indirect este figura lui Rolf Mengele, fiul care l-a vizitat o singură dată, în 1977. Rolf a fost dezgustat de justificările tatălui său, dar nu l-a denunțat. Nu din complicitate, ci dintr-o imposibilitate profund umană de a deveni cel care și-a trimis tatăl la moarte. A rupt legătura cu el, și-a schimbat numele, dar nu a putut trece peste bariera psihologică a trădării filiale. Filmul folosește această absență ca pe o rană deschisă: răul nu e doar istorie, ci și moștenire, și tăcere, și rușine transmisă din generație în generație.
Comparat cu „The Zone of Interest”, filmul despre Mengele merge în direcția opusă. Dacă în primul Jonathan Glazer refuză orice apropiere emoțională și arată răul în forma lui domestică, impersonală, „Dispariția lui Josef Mengele” te obligă să stai lângă un criminal și să vezi cum arată răul când nu mai are putere. Primul film te ține la distanță, cel de-al doilea te apropie până la disconfort. Împreună, cele două filme spun ceva esențial: răul nu dispare, doar își schimbă forma.
Oglinda istoriei
De aceea cred că „Dispariția lui Josef Mengele” trebuie văzut. Nu pentru a-l înțelege pe Mengele, ci pentru a ne înțelege pe noi. Pentru a vedea cum funcționează empatia, cum ne poate păcăli, cum ne poate înmuia exact atunci când ar trebui să fim fermi. Pentru a învăța că istoria nu e doar un manual, ci un avertisment. Și pentru a ne aminti că monștrii nu sunt întotdeauna spectaculoși; uneori sunt doar oameni care au făcut răul cu o convingere liniștită, iar apoi au îmbătrânit în anonimat, fără să fi plătit vreodată, cum s-a întâmplat și în cazul lui Ion Iliescu, din al cărui ordin au fost bătuți și omorâți concetățeni în anii ‘90.
Acest film nu oferă răspunsuri, dar pune întrebări pe care nu avem voie să le evităm. Iar într-o lume în care memoria se erodează ușor, astfel de filme sunt necesare, pentru că ne obligă să privim în față ceea ce altfel am prefera să uităm.