(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)
1.
Ati observat ca, daca activezi introducerea predictiva a textului la SMS pe telefonul mobil, daca vrei sa scrii „noapte”, mai intii aparatul iti sugereaza „moarte”?
2.
Apropo de moarte… Seara, cind inchid televizorul, ultima imagine de pe ecran mai ramine citeva secunde, inainte ca monitorul sa devina complet negru. Oare asa se intimpla si cind mori? Iti ramine ultima imagine in minte? Si oare nu poti alege acea imagine?
3.
Mergeam cu trenul rapid, stiti, ala care a fost personal inainte, a mirosit a pacura, a bere varsata pe culoar, a scaune nespalate si, brusc, a iarba. Verde.
4.
Mi-am dat seama ca nu am mai vazut de mult un fluture. Dar nu din acela alb, comercial, ci din acela colorat, cu aripi largi, care se aseaza pe o piatra si da incet din aripi, parca stiind ca il admiri.
Si astfel mi-am adus aminte cum cresteam viermi de matase cind eram la scoala generala si mergeam in vacanta la bunici. Bunica tinea viermii de matase pe o masa acoperita cu ziare. Ii hraneam cu frunze de dud, pe care le culegeam din duzii din gradina. Puneam frunzele peste ei, ii acopeream si ei ieseau din frunze, faceau brese mincind din ele. La un moment dat, cind se infasurau in gogosi de matase, bunica ii aduna si-i ducea „undeva”… Era o alta obligatie trasata de partid.
5.
Dar apropo de sarcini trasate de partid: un prieten suedez s-a mirat ca nu sortam si nu reciclam deseurile din casa. I-am explicat ca nu prea sunt la noi locuri speciale in care sa se adune deseurile pe categorii si, in plus, unii dintre noi inca mai au sechele din perioada comunista, cind eram obligati sa ducem la scoala un numar de kilograme de ziare, un numar de borcane, un numar de kile de metal etc. Mda, era interesant ca, uneori, unul dintre noi preda pachetul si altcineva il prelua fara sa vada invatatorul/oarea si il preda inca o data. Cind mergeam in practica de vara, la cules de rosii sau de struguri, lucrurile erau putin diferite: puneam frunze pe fundul galetii, pentru a parea plina de fructe sau legume.
Probabil ca astfel ni s-a format, intr-o anumita masura, un spirit evazionist, uneori pagubos.
6.
De la mare te intorci mai obosit. Asta e e o idee veche, care revine in actualitate in fiecare an. Pur si simplu nu ai cum sa te lupti cu zgomotul si furia plajelor. Degeaba te zbati, te trezesti devreme ca sa ai un loc ferit. Zgomotul se instaleaza incet-incet si, cit ai zice „doi mici si o bere, hop si fotograful cu „poza cu stancutza si mamutza” (naiba stie ce mai inseamna si asta), anunturile spectacolelor de mare succes cu „stela si arsinel” (in privinta asta, nimic nu s-a schimbat fata de cum era cind eram mic si mergeam cu parintii la mare), cursurile de yoga pe muzica techno (ei bine da, exista asa ceva!), cele de aerobica etc.
Exista insa si metode noi de producere a zgomotului: reclame ambulante pe fond muzical pe strada, neaparat cu „The Power” al lui Snap, bucati audio din discursurile de Anul Nou ale lui Ceasca, atunci cind cineva isi sarbatoreste ziua de nastere pe plaja, turisti care profita de cele citeva ore de relaxare de la mare pentru a-si asculta toate tonurile de apel din telefonul mobil si etc. si aici.
Ce sa mai… suntem un popor vesel si, atunci cind vom intra in UE (cind mi se va mari mie salariul cu 200%, cam atunci), poate nu o sa se vada, dar macar o sa se auda!
7.
Tot despre mare si deseuri. Ma uitam pe plaja la cit plastic, metal si carton se consuma in citeva ore. Si daca tot iti iei inapoi cu tine umbrela, patura, crema si alte alea, de ce nu iei cu tine cutia de bere, paharul de plastic din care tu ai baut, punga goala de chipsuri… Iar daca le iei pe ale tale, ia-le si pe alea care plutesc in deriva pe linga tine, macar una-doua. (Vai, ce ecologist am devenit, nevoie mare!)
8.
Pe mine m-a speriat faptul ca sute de mii de oameni s-au inghesuit sa prinda lansarea ultimei carti cu Harry Potter… Ma sperie in general orice coada la un eveniment de cultura de tip „fast-food”. Ma sperie ca oamenii astia care scriu Harry Potter si Stapinul inelelor semneaza contractele la citiva ani inainte sa se apuce sa scrie acele carti si sunt si platiti la fel de in avans. Tot asa ma sperie cum Paulo Coelho „scrie” la Evenimentul zilei, de fapt ca tabletele lui sunt preluate de acest ziar, la fel ca alte citeva zeci din lume. Oare ce public-tinta o fi avind minte acest om atunci cind scrie? Se transpune el in mintea cititorului de la EVZ din Romania, pentru a-si da seama ce-l emotioneaza, ce-l impresioneaza? Sau tot ce il intereseaza pe Coelho este intilnirea cu impresarul lui, pentru a pune la punct contractul privind ecranizarea uneia dintre cartile sale.
Dar oare Dan Brown o fi ruda cu Sandra Brown? Nici nu vreau sa aflu…
9.
Lumea se da de ceasul mortii din cauza atentatelor din cauza exploziilor, dar am observat ca romanii nu prea se sinchisesc de aceste evenimente. Ei isi vad mai departe de concediile lor. Daca in Franta si in SUA, cu oricine as fi vorbit, se aducea in discutie si „amenintarea terorista”, aici domneste o atmosfera idilica. Si poate este si normal sa nu fim dominati de isteria mondiala creata de Bush, de teroarea creata de catre americani si englezi, prin tot felul de masuri de securitate exagerate pe aeroporturi si in alte locuri publice. Pentru ca, sa fim seriosi, ar fi nevoie de un sistem de securitate asemanator celui din „1984” de Orwell, pentru a fi cit de cit siguri ca nu se mai pot intimpla tragedii precum cele din New York si Londra. Si poate ca nici atunci nu va fi de ajuns. Oricum, nu as vrea sa fiu in pielea vreunui arab sau a unei alte persoane cu ten oriental. Pentru ca angajati plini de zel exista peste tot, iar cind ii dai unui simplu angajat putere mai mare decit cea cu care este obisnuit, e de rau.