(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)
Etnoloaga Narcisa Știucă este specializată pe folclor, istorie orală și management cultural. Am găsit un interviu cu ea în newsletter-ul Universității din București. Sunt acolo informații interesante, pe alocuri amuzante, care ar putea fi folosite în disputele privind cele două sărbători similare – Dragobetele românesc și Sf. Valentin anglo-saxon.
Spicuiesc din interviu, dar vă îndemn să citiți textul integral.
[quote style=”boxed”]Aş da un singur motiv îndoielilor mele cu privire la impunerea Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă echivalentă a Valentine’s Day: plasarea lui ezitantă în chiar calendarul tradiţional. Surse documentare din secolele trecute – pe care, de obicei, aceiaşi specialişti le citează fără rezerve – ataşează acest nume zilei de 1 martie, aşa după cum îl găsim pe 8, 13 sau 24 martie… Este posibil ca, fiind o zi dedicată protejării şi stimulării belşugului gospodăriei şi ogoarelor, să fi fost dictată de condiţiile climatice ale fiecărei zone care determinau începerea anumitor activităţi. Căci trebuie subliniat un fapt: dominanta Dragobetelui nu este una erotică, ci se raportează la cu totul alte valenţe.
[quote style=”boxed”]Promovarea intensă şi oarecum obstinată a Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă (cu speculate rădăcini protoromâne şi chiar mai vechi!) a generat, ca orice „tradiţie inventată”, rituri şi scenizări atât de verosimile încât se înfăţişează profanilor ca fiind rezultatul unor riguroase demersuri de arheologie culturală. Acestea se conjugă, cum e şi firesc într-o societate care ezită între acceptarea globalizării şi afirmarea identităţii naţionale (!), cu forme de patriotism local şi regional şi cu încercări de ierarhizare a valorilor (de câte ori nu aţi auzit exclamaţia: „Dragobetele nostru românesc e mai … decât Sf. Valentin”?!…).
[quote style=”boxed”]Fundamentul mitic al Dragobetelui este lipsit de consistenţă: în tradiţiile orale este o prezenţă subordonată Babei Marta (Dochia), fie fiu, fie slugă a acesteia (Iovan-Dragobete sau Dragomir) sau şi mai vag conturat: „cap-de primăvară” sau „întâia babă”.
Sărbătoarea numită şi Drăgostiţele este mai curând o „zi mânioasă” în care nu se fac anumite operaţii, ci doar munci auspiciale pentru că operează principiul magiei prin similitudine („cap” / început de bun augur). Este însă şi o zi în care „întoarcerile” erau semne de belşug: a copiilor şi bărbaţilor de la mâncare, a cloştilor în cuibar, a vitelor din iesle către câmp, toate însemnând economisire şi prin urmare asigurarea belşugului viitor.
[quote style=”boxed”]Deci cred că nu dinspre Dragobete vine „concurenţa” Valentinului românesc, ci dinspre alte două sărbători care sunt încă foarte intens valorizate: Mărţişorul şi Ziua femeii.
Ceea ce ar fi interesant de urmărit în viitor e rezolvarea acestei dispute care s-ar putea concretiza în asumarea sărbătorii sfântului de împrumut al îndrăgostiţilor, victoria zburdalnicului „zân” autohton al iubirii sau crearea prin aculturaţie a unei noi sărbători. Se va numi ea Valobete sau Dragontin? Greu de ghicit!…
Practic, degeaba ne dăm cu fundul de pămînt că avem și noi un Valentine’s al nostru. El nu există sau, mai bine zis, nu este atît de încrustat în tradiția românească încît să merite ritualuri specifice. Pe de altă parte, dacă tot vorbim romglish, de ce să nu respectăm și sărbătorile aduse de coloniștii americani pe aceste meleaguri, după 1989?
fain că ai scobit pe net după interviul ăsta. aveam eu o bănuială cu privire la semnificaţiile mai degrabă fertilizatoare ale Dragobetelui, dar nu eram sigură.