Arta disimulării este o realitate. Este chiar o strategie. Și, în exercitarea acestei arte, unii sunt mari strategi, mari artiști. […] Taqiyya, arta disimulării, este considerată o artă a războiului […] și devine, din a doua jumătate a anilor ’90, un criteriu de selectare a celor care se dedică acțiunilor teroriste, mai ales în SUA și Europa, la terminarea formării lor în taberele Al-Qaida. […] Trebuie ca taqiyya să fie susținută de o hotărîre neștirbită și de un dogmatism prealabil.

(„Terroristes. Les 7 piliers de la déraison” de Marc Trévidic)

Hassan îşi amintea cum intrase în Franţa, cu maşina părinţilor săi, pe când avea opt sau nouă ani, iar materialismul hidos al compatrioţilor săi şi aplecarea lor către beţie nu-l deranjaseră în mod deosebit. Acum, tot ce vedea confirma spusele Profetului. Fiecare cuvânt sau acţiune grosieră a celor din jur îi întărea convingerea că, dintre toţi cei aflaţi pe feribot, numai el avea acces la adevăr. Era pasionant să vadă cum totul – fiecare detaliu, fiecare observaţie – îi confirma convingerile. Era aproape ca şi când ar fi fost îndrăgostit – sau aşa îşi imagina el.

(„O săptămînă în decembrie” de Sebastian Faulks)