Uneori mai privesc vechiul pick-up care se odihnește alături de un teanc mare de discuri de vinil. Îmi vine să mă apropii de el, cînd nu e nimeni prin preajmă, să-l șterg de praf și să-i șoptesc: „Mulțumesc, prietene. M-ai ajutat enom.“
Conița s-a trezit, are ochii puțin lipiți, se întinde și-n același timp cere să i se tragă și cămașa de noapte peste corp. Marițica ia capacul oalei cu apă, observă oul acolo. Îi face semn mamaiei.
Faptul că la Crăciunul din 1989 au fost împușcați președintele și soția sa nu a umbrit cu nimic întîlnirea mea personală cu gustul bananelor și portocalelor comuniste.
Uneori, odată cu rolele, Caravana lăsa și un afiș sau două. Unul era lipit în stradă, în dreptul Căminului. Al doilea chiar în fața casei bunicilor, pe un stîlp de curent.
Pe vremea aia, orice conversație amicală se termina prin: “Și nu cunoști pe cineva la…” Noi aveam noroc, cunoșteam pe cineva.
Urîții viermi, acum grăsuți și moi, se înveleau într-o iță și deveneau coconi. Gogoșile de mătase albă erau peste tot, ziceai că a nins în cameră cu fulgi mari de zăpadă.
Nu știu unde e acum radioul meu albastru de la țară, dar va rămîne pentru mine un simbol al izvorului de informații de care nu te saturi niciodată, mai ales atunci cînd îți e mare sete.
