Nu știu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeți de prin toate colțurile țării, încărcați cu damigene și cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinerețea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aș putea spune că se lăsa înveselit de situație.

(„Scriitor în comunism (niște amintiri)” – Ștefan Agopian)

Am văzut trei filme

Un pisic atît de mic îi face pe gangsteri / Film cu Sandler și punct / Mix de Twin Peaks cu Tarantino și bilet Orange de miercuri la mall

Keanu2

Manolescu părea nemuritor, la fel ca și comunismul pe care îl ura. Pe vremea aia nemuritorul era un bărbat uscățiv, cu un zîmbet ambiguu pe față din cauza buzelor subțiri care nu reușeau să-și impună singure voința. Ca bărbat habar n-am cît de fericit era. Trăia oficial cu Dana Dumitriu, o prozatoare frumoasă pe vremuri, dar care se cam trecuse atunci cînd am cunoscut-o eu, atunci cînd m-am angajat la revistă. O înșela cu o studentă de-a lui, așa că dacă mă gîndesc acum trebuie să fi fost un bărbat fericit: nimeni nu-i sufla în ciorba critică și nici cu strachina sexului nu stătea tocmai rău.

(„Scriitor în comunism (niște amintiri)” – Ștefan Agopian)

Această umanitate are nevoie de milostivire. Acum mai mult de jumătate de secol, Pius XII spunea că drama epocii noastre este că ne-am pierdut simțul păcatului, conștiința păcatului. La asta se adaugă astăzi, faptul grav de a considera boala noastră, păcatul, drept incurabilă, drept ceva ce nu poate fi nici vindecat nici iertat. […] Avem nevoie de milostivire.

(„Numele lui Dumnezeu este Milostivirea. Un dialog cu Andrea Tornielli” de Papa Francisc)