Imaginea desuetă a talibanilor trăind ca eremiţii în grotele afgane limita până acum vocaţiile. Contactul cu noii soldaţi 2.0 ai jihadului merge drept la ţintă. Postând pe YouTube o mulţime de înregistrări video ultraviolente, SI îşi pune amprenta asupra minţilor a mii de occidentali „lobotomizaţi” de rapiditatea de acţiune şi de executare a ameninţărilor sale. „Promisiunile îi obligă doar pe cei care le ascultă…” Este, din păcate, adevărat în cazul acestor tineri jihadişti. Suferind că nu sunt apreciaţi, cei mai mulţi pleacă pe front cu ambiţia ultimă de a posta pe internet o fotografie cu ei îmbrăcaţi în soldaţi. Acolo vor dobândi o anumită importanţă, pe care vor avea şi dreptul s-o expună pe Twitter sau pe Facebook.

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Am văzut trei filme 3

Revoluția din Iran și o dispariție stupefiantă / Umorul te face să reziști în perioade grele / Alice a crescut și trece dincolo de oglindă

Alice Through the Looking Glass 3

Se spune că teza lupului singuratic nu există. Strălucitul judecător antiterorist Marc Trévidic explică foarte clar acest lucru. În general, chiar dacă există cazuri de jihadişti izolaţi, nu hotărăsc singuri să facă asta; există întotdeauna o persoană lângă tine care te formatează şi te încurajează până la trecerea la acţiune. Această interpretare îmi aparţine, dar cred că, în cazul Merah, în legătură cu care rămân încă multe întrebări, sora lui mai mare, Suad, a îndeplinit acest rol de mentor până când a obţinut de la el o radicalizare totală. Recent, Suad a părăsit definitiv oraşul Toulouse şi a plecat în Siria împreună cu cei patru copii, dintre care ultimul de un an, pe nume Mohammed, „ca omagiu” adus „eroului” ei, de care este „mândră”, după cum a declarat de multe ori, public sau nu. Autorităţile franceze au luat cunoştinţă de plecarea ei abia după ce a ajuns în Siria…

(Din „În pielea unei jihadiste” de Anna Erelle)


Nu știu cum era înainte, dar atunci cînd l-am cunoscut eu, în primăvara lui ’77, în casa lui Nichita era un du-te-vino mai rău ca în Gara de Nord. Veneau tineri poeți de prin toate colțurile țării, încărcați cu damigene și cu de-ale gurii. Veneau vechi prieteni, iar unii, precum poetul Grigore Hagiu, nu mai plecau cu zilele sau chiar cu săptămînile. Nichita, care toată tinerețea stătuse pe unde apucase, nu crîcnea, ba chiar aș putea spune că se lăsa înveselit de situație.

(„Scriitor în comunism (niște amintiri)” – Ștefan Agopian)