(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 8 min)
Am avut plăcerea de a lucra un pic cu Timothy Kenny și de a preda în laboratorul ce-i purta numele la facultate. La prima vedere, părea un jurnalist tipic din filmele americane: meticulos, dar și preocupat să-și facă treaba în timp util, concentrat pe date, fapte și cifre, dar și cu zâmbetul pe buze. Dar din cartea lui am descoperit un om pe de o parte obișnuit cu greutățile și, pe de altă parte, emoțional. Evident, Tim este o persoană foarte atentă la detalii și îi place să observe oamenii.
Cine este Timothy Kenny
În 1982, după ce a părăsit United Press International din Oregon, a intrat pe un post de reporter în Virginia, la USA Today. A stat acolo 11 ani, dintre care ultimii cinci ca redactor pe știri externe. Astfel a ajuns în Europa Centrală și de Est după căderea Zidului Berlinului. Mai târziu s-a alăturat organizației non-profit Freedom Forum, iar acolo Kenny a organizat conferințe de jurnalism, sesiuni de formare și seminarii în toată Europa de Est. A predat jurnalism ca bursier Fulbright în România și Azerbaidjan, a pregătit radiodifuzori timp de un an în Kosovo și a lucrat în patru țări din Asia Centrală, inclusiv Afganistan.
Stilul cărții
Așa cum ne explică autorul, această carte folosește tehnici adesea găsite într-un stil de scriere numit „noul jurnalism”, o formă pe care Tom Wolfe, Gay Talese, Joan Didion și mulți alții au dezvoltat-o în anii 1960. Tim crede că non-ficțiunea creativă de astăzi este un nou jurnalism reimaginat. Ambele forme permit abordarea unui punct de vedere și oferă autorilor libertatea de a stabili cadrul de desfășurare a acțiunii, de a folosi dialogul și de a introduce noțiuni subiective despre subiectele în cauză.
Iar aceste elemente se găsesc din plin în volum. Tim a călătorit prin multe zone de conflict și, contrar unui jurnalist de război tipic, nu se axează pe jurnalism, pe proceduri și pe pericolul resimțit. În schimb, ne descrie o stradă, un colț de cartier, un om pe care l-a cunoscut. Iar aceste lucruri puse unul formează peisajul global din orașul sau din țara respectivă.
Peisaje și oameni
Poveștile sunt de prin țări mai apropiate sau mai depărtate de noi. Nu mereu aceste povești sunt confortabile. Românul din mine s-a revoltat pe alocuri atunci când Tim a insistat pe lucrurile negative descoperite în anii ’90 în capitala noastră, dar îmi dau seama că sunt observații obiective, venite de la un om cu experiență.
Pristina nu este București. Bucureștiul este un oraș mult mai mare, cu mult mai mulți câini vagabonzi. Mulți, mai mulți câini. Când locuiam acolo în 1991, nu mult după „așa-zisa revoluție”, așa cum au numit prietenii mei români momentul din decembrie 1989, al sfârșitului dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, orașul avea puțină căldură în clădirile sale, dar suficientă electricitate pentru lumini. Puțini români și-ar fi putut permite atunci generatoare pe benzină, dacă ar fi fost disponibile.
[…]
De cele mai multe ori, în toamna aceea, mă întorceam acasă târziu. În cele din urmă, câinii mă recunoșteau și mă urmau, dacă intram în curte când era liniște și gol după miezul nopții. Mă ignorau dacă mai erau alți oameni prin preajmă, dar mai târziu m-au pândit la scurt timp după ce am pășit din Aleea Ciceau pe drumul mai mic care trecea pe lângă complexul meu de apartamente, până am ajuns la ușa blocului meu. Poate că mi-au mirosit îngrijorarea, care se învecina cu frica; poate că erau doar curioși sau înfometați. Unul sau doi câini au fost după mine la început. De mai multe ori, când am ajuns la ușa clădirii mele, mai mulți mârâiau, cu umerii ridicați, încercând să mă înconjoare. Îmi aruncam servieta de pânză de pe umăr într-un arc larg, trimițând câinii înapoi câțiva metri, în timp ce mă întorceam spre ușa clădirii.
Până la urmă, cum să mă revolt eu din cauza poveștilor cu câinii vagabonzi, din moment ce și eu am avut de suferit din cauza lor?
Părțile cu adevărat savuroase sunt interacțiunile autorului cu oamenii de diverse culturi pe care i-a cunoscut, aflați în diverse contexte politice. De la neînțelegeri cauzate de limbă la reguli nescrise, Tim se miră, constată, dar și educă prin poveștile sale.
Când am predat jurnalism ca Fulbrighter la Universitatea din București în anii 1991-92, am vorbit despre noțiunile americane de jurnalism studenților care participau la o conferință într-un oraș la nord de Capitală, numit Predeal. Aproape de sfârșitul sesiunii, am fost întrebat: „Ce rol joacă soarta în Statele Unite?” Trebuie să fi părut confuz.
„Soarta?” Am spus. „Ce vrei să spui?” Am crezut că studentul glumește. „Americanii nu prea cred în soartă”, am adăugat. „Soarta nu joacă un rol în viața publică din Statele Unite. Americanii cred în cea mai mare parte în munca grea și în câștigarea banilor.”
Fețe goale se uitau la mine. Tânărul care a pus întrebarea părea dezgustat. Poate că nu fusese în State, a spus el, dar nu era un idiot. De ce aș spune asta? Nu l-am putut abate pe el sau pe publicul tânăr de la convingerea că soarta, atât de crucială pentru viața României, a jucat vreo importanță în cultura americană. Mai târziu, am întrebat studenții și profesorii de la universitatea mea ce părere au despre întrebarea studentului. Românii cu care am vorbit au crezut că a pus o întrebare valoroasă. De asemenea, s-au întrebat dacă, într-adevăr, am fost mai puțin sincer în răspunsul meu către el.
Mi-a plăcut, în timpul lecturii, senzația de intimitate, de familiaritate, pe care Tim o creează cu cititorul. Acesta este un părtaș la ceea ce autorul a văzut și a simțit. Este ca și cum un prieten ți-ar povesti impresiile lui de călătorie, dar nu pe acelea oficiale, care ar face obiectul unui ghid turistic pentru zone dificile, ci pe cele pe care le înțelegem imediat la nivel uman, dincolo de profesia fiecăruia.
Vă recomand cartea lui Kenny, dacă vreți să aflați cum era Europa la începutul anilor ’90 și cum a văzut un jurnalist schimbările din acea perioadă.
„Far Country Stories from Abroad and Other Places” de Timothy Kenny, 2015, Bottom Dog Press, Kindle Edition