(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)
Am ratat lansarea cărții Dumitrei din cauza unei schimbări de ultimă oră a programului de lucru și tare am regretat, pentru că aș fi vrut să o revăd pe fosta mea colegă de facultate. Și chiar de aici vreau să încep: am fost în aceeași clădire timp de ceva ani și n-am știut povestea ei de viață, nici n-am bănuit prin ce întâmplări pitorești a trecut!
“Daphnia” este catalogat drept roman autobiografic, dar este mai mult de atât. Este o îmbinare armonioasă de stiluri: avem caracteristicile unui roman la început, când Dumitra și tatăl ei călătoresc de la Brăila la București și apoi la Chișinău, apoi începe seria de rememorări din copilăria și adolescența autoarei, ajungem la stilul epistolar și la jurnal, pentru a termina cartea într-o notă lirică. Din punctul de vedere al compoziției, cartea este un deliciu pentru iubitorii de literatură și mai ales pentru un absolvent de filologie ca mine.
Dumitra și-a petrecut copilăria la Brăila, aproape de bălțile la care mergea cu tatăl ei pentru a prinde niște purici (de unde denumirea Daphnia) pe care apoi îi uscau și-i vindeau drept momeală pentru pescuit. Erau dimineți grele, era o muncă de Sisif, care probabil astăzi se poate face cu o mașină automatizată și alte două-trei unelte electrice, alături de un tată aspru, puțin comunicativ, căruia îi plăcea băutura tare, care nu se prea interesa de avansul educațional al copiilor săi. Autoarea creează în detaliu cadrul perioadei pre-adolescentine și ne pregătește astfel pentru greutățile, frustrările, dar și succesele din perioada facultății și de după absolvire.
Am apreciat faptul că romanul începe firesc, cu o călătorie cu trenul, o tehnică folosită și de alți mari scriitori. Călătoria ne face să vedem mai bine personajele, să le anticipăm mișcările și ne dă senzația că trecem de la o vârstă la alta, în mod firesc. Flashback-urile care urmează întregesc imaginea familiei Dumitrei, într-o poveste spusă la persoana întâi, dar și cu momente din perspectiva observatorului obiectiv.
Scriitura Dumitrei este frustă, cuvintele nu ocolesc insultele, vulgaritățile și replicile tăioase. Toată această creație este de fapt marcată de un dinamism oferit mai mult de limbaj decât de acțiune sau context. Iar aici recunosc că este o anumită artă scriitoricească destul de rar întâlnită. Dacă ar fi însă să critic ceva, aș spune că sunt prea multe comparații pentru gustul meu, îndeosebi în fraze care nu necesită această figură de stil, mai ales pentru că totul este foarte clar și nu necesită explicații, grație tehnicii limbajului direct menționate anterior.
Vă recomand “Daphnia” de Dumitra Râșnoveanu, dacă vreți să intrați în contact cu o poveste de viață a unei persoane care a luptat să răzbească, într-un context post-comunist destul de dur, a unei jurnaliste formate la Chișinău, care a parcurs viața într-un tren al experiențelor.
“Daphnia” de Dumitra Râșnoveanu, 2024, București, Ed. Cartier, 188 pp.