NEMIRA + AUDIO Omul din castelul înalt – Philip K. Dick 3


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 3 min)

Despre o istorie paralelă și despre diferențe culturale. În cartea Omul din castelul înalt de Philip K. Dick, războiul a fost cîștigat de Axa formată din Japonia imperială și Germania fascistă. Americanii sunt dominați economic de cele două puteri mondiale dar suferă și umilința de a fi dominați cultural de două popoare cu un trecut bogat în creație și filosofie.

Acțiunea se petrece în anii 1960 și se desfășoară în cercuri politice, pe stradă dar și pe piața antichităților. Găsim în volum personaje diferite și colorate: un misionar japonez, un lucrător de artefacte, o instructoare de judo, industriași și politicieni. Peste toți planează umbra lui Hawthorne Abendsen, autorul cărții Lăcusta abia se tîrăște. Această carte este citită și citată de toate personajele într-un moment sau altul și conține o poveste halucinantă: războiul ar fi fost cîștigat de fapt de americani, iar conducătorii naziști ar fi fost judecați pentru crimă împotriva umanității! Abendsen este omul din castelul înalt, dar el se dovedește un om simplu, nu un răzvrătit nobil care s-a ferecat într-un palat indistructibil.

Veți fi încîntați de prezența permanentă a oracolului, Cartea schimbărilor, pe care japonezii și americanii din acest volum îl consultă foarte des, dar mai ales de filosofia din jurul lui. Punînd întrebările potrivite, poți obține răspunsuri care să te ajute să-ți dai seama dacă ai luat deciziile corecte sau care este calea pe care trebuie să o urmezi.

Realitatea falsă în care lumea trăiește în Omul din castelul înalt mi-a adus aminte de Matrix și de tema mult întîlnită în SF-ul mondial a visului uneori indus prin tehnologie, prin care oamenii sunt menținuți cu spiritul călduț, docili și fără a-și pune întrebări despre viitor. Un fel de anestezie a umanității.

Acest roman care a primit un premiu Hugo nu este o carte ușoară, ci una care se citește cu pauze necesare documentării suplimentare. Mai mult decît istoria paralelă, mi-a plăcut modul în care oamenii încearcă să se adapteze unii la alții. Discursurile interioare ale multor americani care interacționează cu japonezii m-au dus cu gîndul la situațiile în care este pus, la un nivel primar, turistul într-o țară străină despre care nu s-a informat suficient. Un chin al diferențelor culturale care nu poate fi atenuat decît prin comunicare, ascultare activă și autoeducare, pînă la urmă.

Fragment audio din carte:

Omul din castelul înalt – Philip K. Dick

Anul apariției la Nemira: 2013

Colecția: Nautilus SF, Philip K. Dick

Traducerea: Mircea Ștefancu

ISBN: 978-606-579-614-0

Nr. de pagini: 304


Cartea poate fi cumpărată:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 gânduri despre “NEMIRA + AUDIO Omul din castelul înalt – Philip K. Dick

  • ioana

    Barcelona, aprilie 2008…

    Prima iesire din tara. Intamplator, in avionul care ne-a dus in miez de noapte la Barcelona, ne-am intalnit cu niste prieteni care aveau programat concediul in aceeasi perioada.
    La ore matinale, nerabdatori sa asimilam toata splendoarea orasului catalan, ne-am dat intalnire cu acestia intr-o piateta stabilita anterior, pe ghidurile noastre.

    Inainte de a pleca la drum, trebuia facut un plan de bataie. Unde mai bine sa se realizeze decat intr-o cafenea?

    Am ochit una aproape, ne-am asezat la masa si acum sa comandam o cafea, un croissant, o apa…

    Cine a fost la Barcelona stie, ceea ce acum stim si noi, ca acolo se vorbeste catalana, iar turistii se bazeaza pe engleza, mai ales pentru a discuta intre ei, ca sigur nu se vor intelege cu localnicii.

    Revenind la ale noastre, soarta a facut ca primul contact cu un localnic sa fie cu un … chinez. Caci localul in care eram, avea barmani chinezi. Asa ca va recomand sa incercati sa va intelegeti cu un chinez care vorbeste doar catalana si chineza, intr-un bar unde, ca mai toate pe acolo, meniul este doar in catalana.

    In cele din urma, doar cu degetele pe vitrina, meniu, pereti si alte mese, am putut cat de cat sa fim serviti.

    Experienta s-a repetat de nenumarate ori de-a lungul sederii fara a rapi farmecul locurilor.

    Inclusiv cand un sofer de autobuz a vorbit 5 minute din care am reusit sa inteleg doar esentialul: “direcciion contraria”. Mi-a fost de ajuns pentru a sti ca trebuie sa cobor.

    Esential este ca in cele din urma, pregatirea, educatia, limba, cultura, nu pot impiedica totusi comunicarea. Chiar asa, de baza, cum ar fi

  • Adriana

    Incep prin a spune ca mie imi este total indiferenta starea de bine / starea emotionala / starea spirituala a oamenilor in general. Iar inainte sa imi sara cineva in cap intelegand prin asta ca nu imi pasa deloc de oamenii saraci, bolnavi, batrani, de copiii din Africa si fetitele din China, trebuie sa mai precizez ca, de fapt, sunt foarte putini oameni de care chiar imi pasa, adica iau in seama ideile si actiunile lor, imi pasa de felul in care le decurge viata si interactionez cu ei.
    In rest, pentru mine nu exista decat o imensa masa de oameni straini, necunoscuti, diferiti si foarte diferiti atat de mine cat si unii fata de ceilalti. Decat sa ii categorisesc pe etichete mai mari sau mai mici, prefer sa ii vad pe toti la fel (ca pe niste cutii gri de carton) in stadiu incipient si sa descopar pe parcurs cum se individualizeaza fiecare persoana cu care am de a face. Nu am stat sa imi planific acest sistem de raportare la “lume”, ci e doar rezultatul cel mai simplu dupa toata practica mea in societate de pana acum.
    Apar de-a lungul timpului si acele persoane pe care ma bucur sa le cunosc si care devin pentru mine indivizi cu un grad specific de importanta si cu o imagine pozitiva. La aceste persoane sunt intotdeauna mai receptiva. Dar asta e partea planului care functioneaza.
    Ce se intampla in schimb, atunci cand interactionez cu unii oameni din aceia “foarte diferiti”, nu la vestimentatie sau nationalitate, ci la felul in care catalogheaza ei lumea inconjuratoare, cei care nu depind de logica pentru a functiona? Incerc sa inteleg cum gandesc, incep sa le descopar perceptia asupra vietii si mai ales limitele perceptiei lor. Atunci cand ma lovesc de “limite” sau “loopholes” cum le zic eu, incerc sa le dau informatia care le lipseste sau pe care o refuza si de asemenea imi argumentez ideea. Insa vorbesc acum despre oameni care nu sunt fani ai logicii, care nu pot cuprinde intregul concept al consecintelor unei actiuni. Ei nu inteleg de ce nu are legatura faptul ca sunt femeie cu intrebarea “Cine face un ceai?”. Si am incercat sa le explic. Sa le spun ca lumea nu mai este imartita in barbati si femei ci in persoane, in indivizi. Ei pur si simplu nu pot accepta sa creada asta. Vorbesc in continuare despre oamenii apropiati de mine geografic cu care interactionez mai mereu, dar care sunt foarte indepartati de mine cultural. Si sunt o frumoasa amestecatura de romani, tigani, arabi, chinezi, unguri, francezi, americani, moldoveni, olteni, ardeleni, grasi, slabi, urati, frumosi, albi, maro, negri, saraci, bogati, educati, needucati, religiosi, buni, rai, tineri, batrani, femei sau barbati.

    Si sunt atat de multe “loopholes” in rationamentele fiecaruia dintre noi incat putem doar sa purtam un fel de lupta impotriva lor pentru ca, in timp sa reusim sa le inlaturam pe unele si sa le atenuam pe altele. Insa acest lucru e posibil cu conditia sa fim CONSTIENTI de existenta unor “limite” si VREM sa le inlaturam, sa ne punem intrebari in loc sa credem pur si simplu.

    Cum convingi o imensa masa de oameni sa creada ca ei gresesc si ca e timpul sa se schimbe? Mai ales pe romani, cand ei au fost oricum “putin altfel” intotdeauna :).

  • Geanina

    O poveste despre diferența culturală puțin mai lungă…

    Diferența culturală pe care am întâmpinat-o eu s-a produs între doi … subiecţi: românii şi spaniolii. Se spune că nu există mari diferenţe între cele două popoare, pentru că ambele au origini latine, iar limbile naționale seamănă mult. La o analiză mai atentă, vom constata că nu e chiar așa. Nu doar obiceiurile, modul de gândire și religia diferă între ele, dar mai ales personalitatea ce le caracterizează. Deşi nu foarte muncitori, spaniolii sunt extrem de deschişi în relaţie cu ceilalţi, obişnuiesc să îi trateze pe noii-cunoscuţi cu multă familiaritate, sunt plini de energie şi au un optimism debordant. Românii nu dau pe-afară de voie bună, în schimb urcă în topul celor care petrec mai mult timp la serviciu decât acasă. În ceea ce priveşte relaţiile cu ceilalţi, românii sunt, să spunem, mai rezervaţi. În cazul lor, familiaritatea apare după cââââtva timp de relaţionare. Zâmbetul unui necunoscut binevoitor poate genera bănuieli și priviri sceptice din partea noastră. Pe scurt, spaniolii iubesc mult viaţa și au încredere în oameni, în timp ce românii… mai puţin. Poate că nu ştim cum. Sau poate știm, dar refuzăm să ne exteriorizăm trăirile. Cert este că acest aspect creează confuzii de multe ori.
    Aşa s-a întâmplat şi într-o zi obişnuită, la liceu. Românii eram noi, liceenii, vreo treizeci la număr, iar din categoria spaniolilor aveam doar un singur reprezentant, doamna profesoară care ne preda limba spaniolă. Mai erau vreo trei zile până la Balul de Absolvire. Din bănci, făceam tot felul de planuri pentru marea seară, entuziasmaţi cât cuprinde. Vorbeam despre rochii, pantofi, coafură, mâncare şi toate cele, în timp ce ne făceam vânt cu caietele. După câteva minute, doamna profesoară intră în clasă zâmbitoare şi plină de energie, ca de fiecare dată. Îşi deschide mapa, îşi aranjează foile pe masă şi ne întreabă prieteneşte ce facem. Îi răspundem că ne pregătim pentru Balul de Absolvire. Se înroşeşte uşor, zâmbeşte larg şi răspunde “Ce frumos!”. Până să se întoarcă la catedră, se aude o voce din spatele clasei : “Señora, veniţi la bal, nu-i aşa? Ne-ar face mare plăcere!”. Imediat, ochii i se umezesc, fruntea i se încreţeşte şi se îmbujorează. Îşi face repede vânt cu mâna dreaptă şi ne privește câteva secunde, fără să spună nimic. Apoi ne răspunde cu o voce tremurândă : “Am primit deja o invitaţie foarte frumoasă de la colegii voştri. Nu am mai…”. Nu a apucat să îşi termine ideea. A şi izbucnit în plâns.
    Noi, ceilalţi, am amuţit imediat. Ne uitam unii la alţii, apoi la ea, cu ochii mari şi gura căscată. Ne întrebam “Am deranjat-o cu ceva?”, “Nu trebuia să îi spunem?”. Ușor speriați, am întrebat-o dacă îi e rău, dacă am spus ceva nepotrivit. Nu răspundea şi încerca să se oprească din plâns. Îşi ţinea mâinile pe faţă, în timp ce plângea cu sughiţuri. După vreo două minute, trage adânc aer în piept şi ne spune cu ochii în lacrimi, într-o română stâlcită : “Eu am plecat din Spania, de la casa mea, de ceva timp. Familia mea, mami, fraţii mei, au rămas acolo. Am predat în Portugalia, Anglia, Italia şi dintre toţi elevii mei, voi v-aţi comportat cel mai frumos cu mine (se opreşte şi iar plânge). M-aţi înţeles şi m-aţi ajutat cu limba română, am venit la ora voastră cu cea mai mare plăcere, voi m-aţi învăţat atâtea lucruri! (răsuflă adânc). Am vrut să vă învăţ și eu multe. Sper că am reuşit măcar puţin. Ați fost aşa de cuminţi! Așa de buni cu mine! Mi-ați adus aminte de ”acasa”! (îi tremură vocea) Și m-ați invitat la un eveniment așa de important pentru voi… (izbucneşte, din nou, în plâns)”.
    Imediat, îmi privesc colegii. Majoritatea eram bulversaţi. Nu ştiam dacă e real ceea ce se întâmplă. Câţiva se întrebau : “Glumeşte?”, “E nebună?”. Priveau cu ochii mari şi aproape că le venea să râdă. Un profesor plângea pentru că am făcut ceva ce… nu era ieşit din comun! Nouă ni se părea o formă de respect, o îndatorire chiar! Şi ea plângea pentru “AŞA CEVA”? În şoaptă, doi câte doi, speculam că señora profesora glumea, aşa cum făcea de obicei. Noi ne obişnuisem cu felul ei de a fi. Râdea tot timpul, glumea la fiecare oră, cânta și dansa pe melodii ale căror versuri le analizam în spaniolă şi totdeauna era mai veselă decât noi toţi la un loc. Nu pot să uit însă că ne sfătuia mereu cu multă sinceritate, ne ajuta ori de câte ori aveam vreo problemă și petrecea pauze întregi pentru a ne clarifica nelămuririle . Totuşi, niciodată nu reacţionase astfel. Păreau lacrimi sincere, vorbe din suflet. Însă refuzam să credem că un profesor poate fi impresionat de un gest, cel puțin pentru noi, banal! Şi ea plângea din ce în ce mai tare… şi noi încă aveam nevoie de confirmare că ceea ce se întâmplă nu este o glumă! Nu înțelegeam…
    După vreo câteva minute, a început să ne vorbească, mai calmă de această dată, despre personalitatea spaniolilor . A început să ne spună că elevii din Spania sunt foarte uniți, foarte apropiați de familie și de profesori. Că în Spania există un cult al familiei și al unității care este foarte respectat de toată lumea. Elevii obișnuiesc să ceară sfaturi profesorilor, nu doar legate de activitatea școlară, ci chiar în privințe personale. În plus, ei au întotdeauna încredere în cei din jur și mai ales, în ei înșiși. Nu doar elevii, ci majoritatea spaniolilor sunt sensibili, se atașează repede de persoanele dragi lor și își iubesc familia mai mult decât orice pe lume. În cele din urmă, señora profesora și-a încheiat discursul cu o scurtă, dar profundă observație : ”Voi toți ați fost familia mea, aici, în România!”. Mi-am privit imediat colegii. Zâmbetele ironice s-au transformat în surâsuri blânde. Aveau lacrimi în colțul ochilor și o priveau cu admirație pe doamna profesoară. Am înțeles cu toții, în sfârșit, că spaniolii sunt afectuoși.
    A fost ca o sclipire: E pe bune! Ține la noi și ne apreciază cu toată sinceritatea! Dar de ce ne-a fost aşa de greu să înţelegem asta? Poate că nu am fost atât de atenţi, poate că nu am vrut să fim atenți sau poate că, pur și simplu, nu am putut să înțelegem firea spaniolă Încrederea, atașamentul, loialitatea și unitatea sunt valori sacre pentru ei. Noi, românii, cred că mai avem ceva de învățat până să le putem înțelege, cu adevărat. Repet, nu sunt nebuni! Sunt oameni iubitori, mult mai sensibili decât noi. Și au o cultură diferită. Atât.
    Cu toate acestea, să fim sinceri. Și spaniolii mai au de lucru până ce vor dobândi capacitatea noastră de muncă.
    Cum? Soluțiile apar mai sus : ”comunicare, ascultare activă și autoeducare”.

    P.S : Am vrut să mă asigur că încrederea, atașamentul, loialitatea și unitatea chiar sunt caracteristice pentru spanioli. Am găsit aceste opinii și…mi-am întărit convingerea.
    http://www.ericdigests.org/1996-4/hispanic.htm
    http://www.eyeonspain.com/blogs/psychology/1023/the-spanish-personality.aspx