(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)
În prezent e faptul că mama scoate pîinea dreptunghiulară din forma de cozonac, cu un șervet. E mult abur și pîinea se taie cu grijă. Ciorba e alături și am scos cîțiva ardei iuți din borcanul „pentru la iarnă“. Right… se știe că nu vor supraviețui pînă în decembrie, noroc că avem magazin vizavi. Și două flashback-uri plus un baby flashback îmi întrerup gîndurile, de parcă nu mi-ar fi fost foame deja.
Flashback 1
Eu cu o cartelă în mînă. Adică o bucată de carton fibros, cu un tabel făcut pe vremea cînd Excel arăta mai puțin user friendly și nu era disponibil în blocul comunist est-european. Prima mea cumpărătură cu cartelă! Ca hipnotizat, urc scările de la alimentara Olimp din Buzău, cu cartela de pîine în mînă și cu sacoșa. În minte, instrucțiunile despre cîte bucăți de pîine trebuie și cît costă. Dar n-am vorbit cu vînzătoarea. Doar am inspirat aer, doamna de la ghișeul plin cu firimituri a ștampilat cartela, a tăiat bucăți de pîine din pîini mari și eu le-am pus stîngaci în sacoșă. Cîte persoane, atîtea bucăți.
Flashback 1.1
Eu la țară, ca în fiecare vacanță sau weekend. Stăm la o coadă în sat, în curtea interioară a CAP-ului/IAS-ului. În trecut, conac boieresc. Aurel Malanca, gestionarul, se lasă așteptat, ca de obicei. Broboade, bîrfe, speranțe că-l îmbîrligăm pe Malanca și ne va da mai multe pîini decît în mod „normal“. În ghilimele din trei motive:
- pîinea era pentru muncitorii care mîncau la cantină
- cea care rămînea nu trebuia să fie vîndută apoi dar, dacă se vindea…
- „să se dea cîte una, să ajungă la fiecare“ (ăsta a devenit un slogan comunist clasic)
Malanca o plăcea pe mamaia pe timpuri. Dar mamaia era deja cu tataia, cred, cînd Malanca avea gînduri serioase. Prea tîrziu, Malanca!
Aurel deschide ușa cu grilaj de lemn. Magazia era la demisol, deci el ne privea de sus. Pe vremuri, acolo fusese pivnița boierilor, unde tataia era șef peste vinuri. Tot el era vizitiul-șef al casei boierești, iar mamaia era fată în casă la soția boierului.
Flashback 2
Mamaia și Marițica servesc la boieri. Marițica e un fel de șefă a mamaiei. Mamaia e șmecheră, e fată în casă la coniță, soția franțuzoaică a boierului tînăr (cam a doua, judecînd după numărul de copii pe care-i are boierul). Mamaia a pus un ou la fiert în oala cu apa de spălat dimineața a coniței. Oul era micul dejun al băiatului Mariei, bucătăreasa-șefă de la conac. Aceasta stabilea meniul și-i indica pe sătenii de la care să se cumpere ingredientele. S-a căsătorit cu un rus soldat rămas după război în România. Ulterior, Maria a devenit nașa de cununie a mamaiei. Dacă n-ați înțeles ceva, faceți un comentariu mai jos.
Urmată de Marițica, mamaia urcă spre iatacul coniței cărând oala cu apă fierbinte care se va îndulci cu apă rece, spre fericirea feței franțuzoaicei proaspăt trezite. Conița s-a trezit, are ochii puțin lipiți, se întinde și-n același timp cere să i se tragă și cămașa de noapte peste corp. Marițica ia capacul oalei cu apă, observă oul acolo, îi face semn din ochi mamaiei, mamaia tocmai trage de cămașa de noapte, Marițica o ajută și mamaia ia oul cu mîneca suflecată, aruncă oul în sîn, oul e fierbinte, fierbinte, coniței îi place fierbinte cu rece, mamaia închide scurt ochii și-i dau lacrimile…
În prezent, suflu în pîinea fierbinte scoasă de mama din cuptorul de la bloc. Ea spune că e „pîine de casă“, deși stăm la bloc. Casa e acolo unde e pîinea caldă, fără cartelă și fără conițe.
da. frumoasă poveste. cea cu oul.
despre pîine, pot să spun că prea tîrziu am înţeles cum stă treaba. Acum 3-4 ani am făcut prima cocă din viaţa mea.
Frumoasa povestea cu oul, eu nu am prins perioada comunismului, dar am auzit destule povesti de la parintii si bunicii mei.
Scrie poveștile, să rămînă undeva.
Ultimul al cui flashback e?
Tot al meu, dar este evocarea poveștii spuse de mamaia.