CARTE + AUDIO Dacă citești asta înseamnă că am murit – Andrew Nicoll 4


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Textul mi s-a părut o combinație irezistibilă de roman de capă și spadă, poveste cu pirați și comori, aventură exotică și comedie romantică. Cartea „Dacă citești asta înseamnă că am murit“ de Andrew Nicoll este puternic vizuală, te face să plonjezi într-o lume presărată cu personaje pitorești, care se implică voluntar în încurcături amuzante și tensionate.

Narațiunea este inspirată de unele fapte reale: a existat un Otto Witte și a susținut sus și tare ani întregi că el a revendicat tronul Albaniei la un moment dat și a fost încoronat, totul grație faptului că semăna fizic cu viitorul adevărat rege. Spusele lui n-au putut fi dovedite niciodată, dar asta nu l-a împiedicat să-și pună pe piatra de mormînt mențiunea „Fost rege al Albaniei“.

În cartea lui Nicoll, Otto este acrobat la circ și pleacă împreună cu un grup de prieteni să fie încoronat ca rege al micuței țări, tot pe baza asemănării fizice cu prințul turc care urma să conducă Albania. Trupa călărește cu trenul, cu vaporul și chiar pe cămila care-i însoțește tot drumul și intră în aventuri care te țin în priză pe tot parcursul romanului. Autorul are un talent ieșit din comun să mențină tensiunea, oscilînd între povestea lui Otto – regele și a lui Otto – soldatul, cel care, în momentul în care-și pune pe hîrtie amintirile, stă într-o rulotă, înconjurat de exploziile și bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial.

Dacă o ține tot așa, Nicoll va deveni autorul meu preferat. Umorul este pur și simplu surprinzător și-mi amintește de David Lodge și lumea lui universitară: o parte ironie, o parte comparație, eventual o interjecție și o onomatopee și efectul este un rîs sănătos atunci cînd citești pasajele respective.

Trebuia să mă întorc pe deal pentru următorul spectacol și taică-său tocmai cobora scările, urlând și făcând ca toți dracii. Nu știu ce spunea. Nu am știut niciodată boabă de maghiară – chiar și în scris limba asta arată ca o explozie într-o tipografie –, dar nu părea deloc încântat, așa că m-am încheiat repede la nădragi, m-am agățat de o grindă din tavan, mi-am trecut picioarele prin trapa pivniței, pe unde erau băgate butoaiele, am deschis-o cu un șut și am ieșit direct în stradă. Eram în formă, nu glumă ! Și încă mai sunt. Pun pariu c-aș mai putea să fac asta și acum.

Prin urmare, adevărul este că între „A apus soarele“ și „A doua zi dimineață eram în Albania“ a fost doamna McLeod. Poftim. Acum știi.

Poșirca asta e ceai tot așa cum e ceai ce îți servește o fetiță din setul ei miniatural de plastic, la o petrecere cu păpușile. Ceaiul ăsta e ceai în adevăratul sens al cuvîntului, doar că îi lipsește unul dintre cele două ingrediente esențiale, celălalt fiind apa fiartă.

Limba albaneză nu e prea melodioasă și consolările lui Arbuthnot sunau cam cum îmi imaginez că ar suna un cîntec de leagăn îngînat de o răzătoare de metal pruncului ei răzătoare.

Dialoguri spumoase și personaje memorabile

Povestea inițială este cea a personajului principal, blocat în Berlin în timp ce războiul încă se desfășoară în jurul lui. Pentru a lăsa ceva în urmă, scrie despre aventurile lui petrecute prin 1910, începute în Buda (sau în Pesta?; povestitorul oscilează între cele două și tot rupe primele foi ale viitorului roman din această cauză). Uneori, senzațiile și observațiile din cele două planuri istorice se amestecă și autorul creează altfel o perspectivă cinematografică asupra narațiunii. Apropo, ar ieși un film pe cinste din acest roman!

Vreau o ultimă rundă de aplauze înainte de căderea cortinei. Vreau să vină cineva, să scurme prin ce a rămas din rulota mea, să dea peste manuscrisul ăsta şi să spună „Vai de mine, nu se poate!” aşa cum a spus şi puştiul ăla când mi-a văzut paşaportul. Vreau ca toată lumea să ştie cum Otto Witte, acrobatul din Hamburg, a ajuns regele Albaniei.

Aşa o poveste merită primită cu surle şi trâmbiţe. Merită fete cu pene în păr şi fuste cu paiete. Jocuri de lumini şi o cortină de catifea.

Dialogurile lui Nicoll sunt excelente, atît de realiste încît par notate de autor chiar la fața locului. În afară de dialogurile personajelor, scriitorul construiește și conversații cu cititorul. Se pune în pielea lui, își închipuie ce reacție ar avea acesta la cutare sau cutare scenă, îl compătimește sau îl încurajează. De cele mai multe ori, se justifică în fața lui.

Eu oare te plictisesc pe tine? Nu m-am gîndit niciodată la asta. Ar fi tare jenant. Îți cer scuze. Dar nu mă pot opri, trebuie să scriu povestea asta. Tu te poți opri din citit, bineînțeles. Oprește-te puțin și apoi întoarce-te la lectură, închide cartea și odată cu ea închide-mi și mie gura. Sper că te vei întoarce.

Un alt punct forte al cărții îl reprezintă personajele memorabile și poate exact acest lucru face o carte extrem de valoroasă. Chiar și după ani îți vei aminti de Profesorul orb, de încîntătoarele Tifty și Sarah și de musculosul Max. Dar și de cămilă vă veți aminti, mai ales că spre finalul romanului joacă un rol foarte important!

În acest fragment citit de mine, grupulețul nostru este închis în temniță și așteaptă zorii zilei, pentru a fi duși în fața plutonului de execuție. Otto Witte nu se lasă însă și găsește o modalitate de a se strecura afară.

 

 

Romanul acesta este asemeni unui carusel care te amețește, te amuză și-ți rămîne în amintire și poate fi o lectură agreabilă oriunde te-ai afla. Eu zic că merită să puneți mîna pe el!

„Dacă citești asta înseamnă că am murit“ de Andrew Nicoll, 2013, Editura ALLFA, traducerea – Ioana Văcărescu.

Puteți cumpăra cartea de la:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 gânduri despre “CARTE + AUDIO Dacă citești asta înseamnă că am murit – Andrew Nicoll