De ce citeam noi Jules Verne 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Am pus lampa cu gaz în partea stîngă a mesei. Învățasem eu că lumina trebuie să pice din stînga pe foaie, atunci cînd scrii sau citești. Altfel, umbrele create ți-ar fi deformat scrisul sau ți-ar fi slăbit vederea. Se tăiase curentul ca în fiecare zi, dar la țară situația asta putea dura chiar și două zile. Și tocmai atunci seara mă apucase pe mine cheful să scriu o lucrărică în franceză despre Jules Verne.

Profa de franceză îmi dădea teme ciudate adesea. I se părea ei că mă pricep la limba franceză și voia să mă trimită la olimpiade. Așa că i-am făcut un portret lui Patrick Bruel, am încercat să traduc puțin Eminescu ș.a.m.d.  Acum îi picase pe Jules Verne. M-am gîndit să scriu despre motivațiile de a citi cărțile acestuia.

Arta lui Verne vine din îmbinarea științei cu literatura. La acest autor, nimic nu e întîmplător, totul se poate explica științific. Dacă un personaj vrea să construiască un gard în jurul casei sale, Verne ne spune din ce lemn sunt scîndurile (și de ce a fost ales exact acel lemn), ce înălțime au, cum sunt prinse între ele etc. Dacă un alt personaj pleacă în călătorie, vom ști exact cum arată destinația plănuită, ce conține bagajul călătorului, de ce a ales acel mijloc de transport și ce primejdii ar putea întîmpina.

Exploratori prin lectură

Fiecare paragraf este o descoperire pentru cititor: o teorie, o întrebare cu tîlc, o explicație simplă sau complexă. Jules Verne te duce în lumi străine sau familiare. El se distanțează de ele, este un observator rece, de cele mai multe ori, dar toate sunt lumile lui. Cititorul este luat de mînă, ocrotit și lăsat să observe tabloul. Cu o putere de anticipație ieșită din comun, Verne a făcut să viseze milioane de adolescenți.

Să citești acum o carte a lui este ca și cum ai descoperi în dulapul vechi un album foto de care uitaseși. O deschizi, începi să citești și nu te mai oprești. Am descoperit „Naufragiații de pe Jonathan“ într-un coș cu reduceri la un supermarket. Cartea la 3 lei era ascunsă printre cutii cu after-shave, chiloți și obiecte de uz casnic. Am pus-o în cărucior și am uitat de ea acasă. Ajunsese la fundul teancului de cărți și a concurat cu „Dragul meu turnător“ a lui Liiceanu. Adolescența a învins și am citit cartea lui Verne. Nu știu cum se face că nu am citit toate cărțile lui, pe timpul lui Ceașcă. Cert este că, imediat ce vedeam o copertă nouă cartonată, cu acea literă binecunoscută și cu dreptunghiul care conținea o fotografie sugestivă, o doream și încercam să fac rost de bani.

De-a lungul celor 62 de romane, autorul a făcut călătorii imaginare extraordinare. Ne-a purtat peste tot prin lume (a ajuns chiar și în România), a construit, a inventat, a purtat războaie, a țesut povești de dragoste, a inovat, a tentat spațiul cosmic. Senzația aceea n-o voi uita niciodată: cînd deschideam o carte a lui, nu mai exista nimic în jur. Citeam cît de rar puteam, ca și cum aș fi savurat o ciocolată care nu voiam să se topească. După ce terminam un volum, îl închideam încet de tot, de teamă să nu stric lumea aia ferecată între coperte.

Nu mai știu dacă i-a plăcut profei de franceză lucrarea mea despre scriitorul francez. Dar țin minte foarte clar că mie mi-a plăcut să scriu despre Jules Verne în franceză, înconjurat de cărțile lui, deschise la diverse pagini, în cîteva seri, la lumina lămpii cu gaz, în timp ce în cameră mirosea a mămăligă coaptă pe plită sau a rumeguș proaspăt aprins.


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Un gând despre “De ce citeam noi Jules Verne