(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)
Festivalul Cinepolitica (18-21 aprilie, Cinema Elvire Popesco) este dedicat filmelor cu tematică predominant politică (fie că este vorba de lungmetraje sau scurtmetraje, filme de ficţiune sau documentare), reunite sub sloganul „Singura noastră politică este cea a cinematografului”.
1. „Liberi” (Libre)
Am auzit că vor veni vreo 500.000 de pakistanezi să lucreze în România. Cum ne vom comporta cînd, în orașele noastre, vom vedea oameni care arată altfel decît noi și care au alte obiceiuri? Ei bine, Cédric Herrou a făcut ceea ce este uman: i-a adăpostit pe fugarii din Siria, Libia, Nigeria și alte țări pe mica lui proprietate. Le-a dat să mănînce și un loc de dormit. I-a ajutat să treacă granița.
Pentru autoritățile locale și statale, gestul agricultorului francez a fost calificat însă drept act împotriva statului. A fost arestat, anchetat și împiedicat să mai ajute alți oameni. Dar tînărul nu s-a lăsat, ci a continuat să lupte, sprijinit de asociații locale.
Prinși între Italia și Franța, în ținutul Ventimiglia, refugiații au povești șocante – au fost împușcați, fugăriți, au suferit de foame. Ceea ce pentru Herrou era un comportament normal din partea unui seamăn a fost considerat de autorități drept amenințare.
Documentarul „Liberi” urmărește demersurile lui Herrou de-a lungul multor luni, timp în care agricultorul a reușit chiar să schimbe legile: în 2018, Franța a decis că ajutorul umanitar oferit de persoane individuale este un gest normal, care nu trebuie condamnat. Asta mai ales pentru că Franța are o tradiție lungă de acordare de azil politic unor semeni loviți de soartă.
Mi-a rămas în minte o scenă în care Herrou și cîțiva prieteni privesc măslinele tocmai culese și unul dintre ei spune: „Să vină poliția franceză, să separe măslinele negre de cele verzi!”, ca aluzie la culoarea pielii refugiaților.
Regizorul Michel Toesca decide să documenteze întregul calvar, fără a beneficia de o echipă de filmare în adevăratul sens al cuvântului. Filmul rezultat a luat premii la secțiuni speciale ale festivalurilor de la Cannes și Valladolid, fiind un strigăt al unei civilizații occidentale aflate într-un grav impas moral.
Deci, ce ne facem cu cei 500.000 de pakistanezi?
2. „Murer: anatomia unui proces” (Murer: Anatomie eines Prozesses)
În ultimul timp, am intrat pe panta documentării despre vînătoarea de naziști. De curînd am văzut „Operation Finale” și am pus deoparte niște cărți pe tema asta. Așa că acest film mi-a venit ca o mănușă.
Este un film artistic un pic atipic, deoarece se focalizează exclusiv pe procesul din Austria al lui Franz Murer, supranumit „Măcelarul din Vilnius”, cel care a omorît personal sau prin ordine mii de evrei în ghettoul din capitala Lituaniei.
În paralel cu desfășurarea procesului, în „Murer: anatomia unui proces” avem flashback-uri despre modul în care Simon Wiesenthal i-a convins pe martori să meargă la Graz pentru a vorbi în sala de tribunal. Mărturiile șocante ale celor care au asistat sau au fost implicați ca victime în actele criminale ale lui Murer se împletesc cu unele portrete individuale de famile ale protagoniștilor, ceea ce-i face mai umani și vulnerabili decît par în fața judecătorilor și a juriului.
Există o poveste separată și a juriului. Asistăm la discuțiile lor interne și constatăm dificultatea lor de a ajunge la un verdict fără urmă de îndoială, în contextul în care majoritatea martorilor nu-și amintesc detalii care să-l identifice pe Murer drept autor al crimelor și în care avocatul apărării mizează tocmai pe această uitare.
Nu este spoiler faptul că Murer a fost achitat, pentru că știm asta din istorie. Ce este cutremurător e faptul că, în Austria, unde fusese extrădat de sovietici, a avut chiar funcții în conducerea statului. Este un final extrem de dur și trist, care te face să te întrebi ce este de fapt dreptatea și cum este interpretată legea de către cei care sunt puși să împartă justiția.