CARTE (+AUDIO) “Testamentele” – Margaret Atwood 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Am citit această carte de peste 600 de pagini în două zile și a fost un volum care a reușit să mă facă să nu fiu tentat de televizor sau Internet ore la rînd. Cartea este formată din două mărturii și un “testament” (un fel de jurnal) lăsate de trei femei din Statele Naționale ale Galaadului. Fiecare dintre ele este scrisă la persoana I, dar conțin dialog. De aceea, dacă ai văzut serialul “The Handmaid’s Tale ” (“Povestea slujitoarei”) de pe Netflix, te va captiva și acest roman creat în stil cinematografic.

Romanul “Povestea slujitoarei” a apărut în 1985. De atunci încoace, oamenii s-au tot întrebat dacă și cum s-a prăbușit Galaadul. Așa că Margaret Atwood s-a simțit “datoare” să revină cu “Testamentele”, în care lămurește ce s-a întîmplat începînd cu 15 ani după evenimentele din primul roman și pînă la colapsul țării.

În această distopie, Galaad (nume biblic, de altfel) sunt fostele State Unite ale Americii. În urma unei crize economice și a degradării mediului înconjurător, un grup de oameni răstoarnă guvernul SUA, preia puterea și reconstruiește țara. Urmează o serie de războaie cu statele (mai ales cu Republica Texas) care nu sunt de acord cu noua societate, bazată pe patriarhat, segregare pe sexe, inegalitate de șanse, lipsa drepturilor personnale – într-un cuvînt, dictatură.

O vreme aproape am crezut în ceea ce înţelesesem că ar fi trebuit să cred. Mă socoteam credincioasă din acelaşi motiv pentru care o făceau mulţi din Galaad: era mai puţin riscant. La ce mi-ar fi folosit să mă arunc în faţa tancurilor din cauza principiilor morale şi să fiu strivită ca o şosetă din care ai scos piciorul? Mai bine să mă amestec în mulţime, mulţimea care se roagă evlavioasă, mieroasă, secretând ură. Mai bine să fii cel care ridică piatra decât cel asupra căruia se ridică piatra. Sau, oricum, e mai bine dacă vrei să rămâi în viaţă.

Şi ei, arhitecţii Galaadului, ştiau asta atât de bine. Cei ca ei au ştiut-o dintotdeauna.

Nu voi face rezumatul cărții, dar insist pe faptul că nu este nevoie să fi citit prima parte sau să fi văzut serialul. Pe de altă parte, deși sunt multe personaje și încrengăturile sunt diverse, nu este o carte de greu de citit. Eu mi-am luat totuși notițe pe parcurs, ca un exercițiu.

Este interesant cum cele trei mărturii inițial disparate se reunesc către final. Aici intervine arta autoarei, care realizează această confluență în mod firesc. Pentru că a simțit că ar mai fi nevoie de niște explicații, Atwood încheie volumul prin reproducerea unui presupus discurs al unui cercetător în istorie, despre mărturiile găsite, prin care se reconstituie momente importante din mărirea și decăderea țării Galaad.

Aveam voie să jucăm şi alte jocuri în timpul orelor de şcoală. Jucam Şerpi şi scări – dacă aterizai pe o Rugăciune, urcai pe scara sprijinită de Copacul vieţii, în schimb dacă aterizai pe un Păcat, coborai pe un şarpe diavolesc. Primeam cărţi de colorat şi coloram firmele magazinelor NUMAI CARNE, PÂINI ŞI PEŞTI – pentru ale învăţa. Coloram şi hainele oamenilor – Soţiile în albastru, Econonevestele în dungi, Slujitoarele în roşu. Becka era s-o păţească cu Mătuşa Vidala odată pentru că a colorat o Slujitoare cu mov.

La fel ca și în alte universuri literare, precum cele create de Frank Herbert, Arthur C. Clarke sau George R.R. Martin, și aici este fascinant nivelul de detalii, de la ierarhia în societatea din Galaad, pînă la particularități de vorbire și trăsături de personalitate. Așa cum afirma Atwood, a integrat în cele două cărți ale sale doar fapte sau evenimente care au avut precedente în istoria reală a umanității.

Pe mine m-a surprins cel mai mult interzicerea cărților și a scrisului sub orice formă în statul dictatorial. Evident, ca în orice dictatură însă, cenzura față de unii membri ai societății reprezintă un privilegiu acordat altora.

Mătuşa Lydia îmi dăduse permisiunea să locuiesc în aceeaşi casă cu Becka. Ardua Hall eRa împărţită în numeroase apartamente; al nostru era marcat cu litera „C“ şi deviza Ardua Hall: Per Ardua Cum Estrus.
— Înseamnă: Prin travaliu cu ciclul reproducător feminin, mi-a spus Becka.
— Înscamnă toate lucrurile astea?
— E în latină. În latină sună mai bine.
— Ce e latina?
Becka mi-a explicat că e o limbă de demult pe care nu o mai vorbeşte nimeni, dar că se folosea încă pentru a formula devize. De exemplu, deviza pentru tot ceea se afla dincoace de Zid era cândva Veritas, adică „adevăr“ în latină. Dar îndepărtaseră cuvântul cu dalta şi văruiseră peste.
— Cum ai aflat? Dacă cuvântul nu se mai vede?
— La biblioteca Hildegard, mi-a răspuns Becka. Ne e rezervată doar nouă, Mătuşilor.
— Ce e o bibliotecă?
— Acolo se ţin cărţile. Sunt multe camere pline cu ele.
— Şi sunt nocive? Cărţile?
Mi-am imaginat tot acel material explozibil înghesuit într-o cameră.
— Nu cele pe care le-am citit cu. Cele mai periculoase sunt ţinute în Sala de lectură. Îţi trebuie un permis special ca să intri acolo. Dar poţi citi celelalte cărţi la liber.

Fapt amuzant: într-un pasaj în care se descrie sumar biroul unui personaj. autoarea spune că pereții erau înțesați de cărți, printre care și biografii ale dictatorilor celebri ai lumii. După ce-i amintește pe Napoleon și Stalin, autoarea îl adaugă la enumerare pe Ceaușescu.

Iată un fragment audio, în lectura mea:

Cartea “Testamentele” a fost inclusă în colecția “Musai”. Mi se pare un titlu indicat pentru cărțile pe care e bine să le citești, pentru că-ți vor marcau viața. Inspirat din viața reală și istoria autentică, acest volum reprezintă un avertisment pentru viitor. În fond, chiar și “1984” al lui George Orwell a început să devină realitate acum cîteva decenii…

“Testamentele” de Margaret Atwood, 2020, Editura Art, 636 pp.

CUMPĂRAȚI CARTEA DE LA:


Abonează-te
Anunță-mă cînd apar
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Andreea

Multumesc mult pentru recenzie, de abia astept sa o citesc si eu :D