CARTE (+AUDIO) “Pămîntul făgăduinței” de Barack Obama


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

O rudă m-a întrebat de curînd de ce citeam cartea lui Obama. Avea idei foarte fixe despre fostul președinte american, îi critica politicile de sănătate din timpul mandatelor sale. N-am zis nimic cît timp și-a expus ideile, iar la final m-a întrebat ce cred. I-am spus că prefer să termin de citit cartea și revin la el cu unele răspunsuri.

Am acest principiu cam din facultate: nu vreau să critic pe cineva dacă nu i-am citit măcar o parte din operă sau dacă nu sunt la curent cu activitatea sa. Cum spunea Michael Jackon pe vremuri, cînd cita un proverb amerindian, răspunzînd jurnaliștilor interesați de scandal: “Nu mă critica pînă n-ai umblat măcar o zi în mocasinii mei”.

În “Pămîntul făgăduinței”, am descoperit un Barack Obama educat, diplomat, politicos, dornic de muncă, o persoană cu țeluri clare, cu obiective de atins în diverse domenii. Cartea este o îmbinare de analiză politică, dare de seamă despre mandatele sale de președinte, confesiuni ale unui tînăr intelectual și mărturisiri ale unui tată de familie și soț iubitor.

Şi totuși, într-o măsură fără egal în ce privește alte superputeri de-a lungul istoriei, America a ales să se supună unui set de legi, reguli și norme internaționale. Nu o dată am ales să dăm dovadă de cumpătare în relațiile cu alte națiuni, mai mici și mai slabe, bazându-ne mai puțin pe amenințări și mijloace coercitive pentru a menține un pact global. Cu timpul, dorința aceasta de a acționa în numele unui bine comun chiar și defectuos ne-a consolidat influența în loc s-o diminueze, a contribuit la trăinicia generală a sistemului, iar dacă America nu a fost mereu iubită de alte popoare a fost măcar respectată, nu numai temută. 

Nu sunt foarte pasionat de biografii, dar am citit cîteva ale unor personaje fascinante. Știu că acest tip de literatură este construită în mare măsură pe niște șabloane și că textele sunt editate sau chiar compuse de scriitori cu experiență (shadow writers) și, de cele mai multe ori, persoana care apare ca autor nu face decît să aprobe bucățile gata redactate. Dar ceva nedefinit mă face să cred că, în mare parte, această biografie a lui Obama a fost redactată chiar de el.

Printre părțile care m-au ținut cu ochii pe paginile volumului, s-au aflat:

  • povestea adoptării pachetului legislativ din sănătate;
  • în mod similar, adoptarea și participarea la acte naționale și internaționale privind protecția mediului înconjurător;
  • relația dintre el și familie și mai ales relația sa de cuplu cu Michelle;
  • povești savuroase din culisele Casei Albe și ale vieții de președinte al celui mai puternic stat din lume.

Interesul meu față de cărți explică probabil de ce nu numai că am supraviețuit liceului, dar am intrat la Occidental College în 1979 cu un bagaj subțire, dar consistent de cunoștințe politice și cu o serie de păreri necoapte pe care le împărtășeam colegilor de cămin seara târziu. 

Privind în urmă, îmi dau seama cât de stânjenitor e să recunosc faptul că, în primii doi ani de facultate, curiozitatea mea intelectuală s-a suprapus cu interesul față de anumite femei pe care încercam să le agăţ; citeam Marx și Marcuse ca să am ce discuta cu socialista cu picioare interminabile care locuia în căminul meu; Fanon și Gwendolyn Brooks ca s-o impresionez pe studenta de la sociologie cu pielea catifelată care nici nu mă băga în seamă; Foucault și Virgina Woolf pentru bisexuala grațioasă care se îmbrăca aproape întotdeauna în negru. Numai că pseudo-intelectualismul meu s-a dovedit inutil ca strategie de cucerire a fetelor; am avut parte de câteva prietenii pline de afecțiune, dar platonice. 

Obama este un bărbat cu vederi bine conturate, care știe ce vrea de la anturajul său. Așa că nu este de mirare că-și exprimă clar părerea despre cei cu care a lucrat, fie că au fost oameni care l-au sprijnit, fie că au fost dușmani politici sau pur și simplu persoane care voiau să-i pună bețe în roate.

Trebuia să îmi aleg vicepreședintele. M-am oprit în final la două nume: guvernatorul statului Virginia, Tim Kaine, și colegul meu din Senat, Joe Biden, reprezentant al statului Delaware. […] Cât despre Joe, era total opusul meu, cel puțin pe hârtie. Era cu 19 ani mai în vârstă decât mine. Eu eram nou venit pe scena politică din Washington; el activase timp de 35 de ani în Senat, fusese președinte al Comitetului Juridic și al Comitetului pentru Relaţii Externe. Spre deosebire de mine, care crescusem în diferite părți ale lumii, Joe avea rădăcini puternice în Scranton, Pennsylvania, și se mândrea cu strămoșii lui, muncitori irlandezi. (Abia după alegeri am descoperit că străbunii noștri irlandezi, fabricanți de ghete, emigraseră din Irlanda în America la distanță de doar cinci săptămâni.) lar dacă eu eram un tip mai rece și mai reținut, atent la orice cuvânt, Joe era un tip cald, lipsit de inhibiţii, dispus oricând să spună tot ce îi trece prin cap. Erau trăsături înduioșătoare, iar el se bucura realmente de compania oamenilor. Se vedea asta din felul în care interacționa cu oamenii, chipul lui atrăgător fiind mereu luminat de un zâmbet strălucitor, iar când vorbea stătea foarte aproape de interlocutor, întrebându-l pe acesta de unde este, povestindu-i anecdote despre orașul respectiv […] Trecea apoi la altă persoană, și apoi la alta, până când ajungea să cucerească pe toată lumea cu strângeri de mână, îmbrățișări, pupături, bătăi prieteneşti pe spate, complimente și glume. 

Observațiile sale privind țările pe care le-a vizitat sunt deopotrivă inedite și la prima mînă; Obama nu se lasă influențat total de dosarul primit de la consilieri, cu informații despre meleagurile străbătute și oamenii întîlniți și încearcă să-și creeze propriile impresii. Deși cunoștințele președintelui constau, în mare parte, în informații premestecate de către trupa de colaboratori de la Casa Albă, Barack are răbdarea de a trece prin propriul filtru intelectual ceea ce vede.

Așa se face că, în China, observă nivelul masiv de supraveghere de către stat a cetățenilor săi și la Moscova își dă seama că trebuie să reia unele discuții la nivel înalt, pe subiecte pe care le crezuse epuizate, mai ales atunci cînd trece de la Putin la Medvedev și invers. Iar după toate astea, are timp să mediteze un pic și la relația lui cu Michelle, pe care i se pare că a neglijat-o încă de cînd a început cursa pentru intrarea lui în politică.

Cît despre Casa Albă și miturile din jurul președintelui, autorul e generos cu poveștile: aflăm despre serile de film petrecute cu familia în cinematograful din clădirea prezidențială (cu filme trimise de casele de producție în avanpremieră), partidele de biliard cu unii bodyguarzi sau alți angajați, dorința lui Michelle de a avea o grădină de zarzavaturi chiar acolo, petrecerile intime la care adesea erau invitați cântăreți și actori ș.a.m.d.

Dincolo de mesajele politice, cartea “Pămîntul făgăduinței” creează portretul unui Obama uman, cald, cu o dorință sinceră de a schimba ceva în țara în care s-a născut și de a influența în bine destinele a miliarde de oameni pe plan internațional.

“Pămîntul făgăduinței” de Barack Obama, 2020, Editura Litera, 850 pp.

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.