În lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci cînd vor fi mari şi cum îşi pot folosi talentele. Cînd aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult era să cumpăr cîtă pîine voiam şi s-o mănînc pe toată. Cînd îţi este mereu foame, nu te gîndeşti decît la mîncare. Eu nu înţelegeam de ce, cînd mama venea acasă cu nişte bani, trebuia să-i păstreze aproape pe toţi pentru mai tîrziu. În loc de pîine, mîncam numai un pic de terci de cartofi. Eu şi sora mea ne-am înţeles că, dacă o să ajungem mari, o să ne folosim banii ca să mîncăm pîine pe săturate. Chiar ne ciondăneam cînd venea vorba despre cîtă pîine putem mînca. Ea îmi spunea că poate să mănînce o găleată de pîine; eu ziceam că pot mînca zece. Dacă ea spunea zece, eu ziceam o sută! Credeam că puteam să mănînc un munte de pîine fără să mă satur.

(„Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord” de Yeonmi Park)