Amintiri din comunism: Cum făceam marketing de cinema 2

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Dacă aș fi avut un senzor de mișcare deasupra patului și aș fi trasat a doua zi liniile care să reprezinte mișcarea corpului în pat, ar fi ieșit o pînză. M-am zvîrcolit numai cu gîndul la ce aveam să pun în practică a doua zi. Pentru că eu oricum voiam să fac bine oamenilor și mai ales țineam la culturalizarea lor. La acea vîrstă, credeam că totul era permis.

Caravana filmelor oprea la noi acasă, pentru că eram pe drumul principal și lăsa rolele cu noul film care urma să ruleze la Căminul Cultural. Apoi continua să colinde satul, pînă la ieșire, strigînd la megafonul gîjîit că filmul e mare și tare, nu e vechi decît de vreo doi ani și merită cei 5 lei pe bilet. De obicei, filmul nou se anunța cu vreo două zile înainte de proiecție. Era una din binefacerile comunismului: aveai sau n-aveai televizor, puteai vedea săptămînal un film la Cămin!

Uneori, odată cu rolele, Caravana lăsa și un afiș sau două. Unul era lipit în stradă, în dreptul Căminului. Al doilea chiar în fața casei bunicilor, pe un stîlp de curent. Mereu eram tentat să-l rup și să-l bag în casă, să fie numai al meu. Dar preferam să mă uit prin gard, să văd reacțiile trecătorilor care se opreau să-l citească. Făceam deci studiu de piață. Păi unii nu prea știau să citească, alții treceu repede cu degetul peste text și mulți erau interesați numai de titlu, de actori și de ora de începere.

În restul săptămînii, oamenii cu munca, deh… M-am gîndit că e o nișă și mi-am închipuit cum ar fi dacă ar fi film în fiecare seară la Cămin. Feeric! Mă simțeam dator să-i atrag și pe alții în visul meu și am început cu afișul.

Aveam prin casă destule reviste și almanahuri, pentru că o vacanță de vară nu se poate umple numai cu probleme la matematică și cărți. Am început să caut niște actori mai de Doamne ajută și le-am decupat moacele. Am luat o hîrtie A4 dintr-un teanc lăsat de tata pentru momentele cînd m-ar fi lovit inspirația la scris și am început să potrivesc pozele. Făceam colaj, cum ar veni… Cînd am fost mulțumit, am lipit totul cu lipici handmade (poate ați făcut și voi, din ou și făină), pentru că lipiciul normal era greu de găsit la țară.

Am adăugat textul, atent să folosesc toate cariocile posibile și scrisul să pară ieșit de sub tipar. Nu mai țin minte ce film anunțam, dar erau acolo titlul, numele actorilor, ora de începere. Parcă era ceva de tipul „Dragoste și mister” și dedesubt anunțam că e o peliculă plină de suspans, împușcături și o poveste de iubire cutremurătoare. Cu numai patru piuneze, am lansat campania pe stîlpul de lemn, cînd nu era nimeni pe șosea. Apoi țuști!, în spatele gardului, ca să trec la monitorizarea campaniei.

Au trecut ceva oameni, unii s-au oprit dar am fost foarte dezamăgit de rezultate. Adică afișul ăla avînd dimensiuni la o pătrime din cel original, cu un scris de mînă care părea de tipar și care anunța un film în mijlocul săptămînii nu era credibil? Am fost însă fericit că vreo cinci persoane făcuseră grimase în fața afișului, din care eu am dedus că parcă ar fi mers la Cămin să vadă minunea…

Evident, mi-am pierdut interesul pentru acest proiect chiar de a doua zi. Peste ceva timp însă, cochetam cu gîndul că cinci oameni din sat au așteptat cu nerăbdare în fața Căminului cultural, pentru a intra să vadă „Dragoste și mister”. Ceilalți nici n-au știut ce au pierdut…

Foto: Cinemagia