NEMIRA Lexiconul inutilității. Un mic vademecum al rafinamentului – Alexander von Schönburg 10


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

 

Intro

Prima oară m-a apucat îngrijorarea cînd am văzut, la una dintre cele 14 sau 15 mutări ale mele, cîte am de cărat. Tot felul de nimicuri s-au adunat de-a lungul anilor și le-am păstrat din motive diverse: legături sentimentale cu obiectele, senzația că voi avea odată nevoie de ele, lenea de a le sorta ș.a.

A doua oară m-am îngrijorat la magazin. Eram la un hipermarket (iată, nevoia de a hiperboliza la infinit, pentru că “supermarket” părea o denumire meschină) și am văzut rafturile de la raionul de hîrtie igienică. Am încercat să-mi închipui pe ce baze s-ar face alegerea unui hîrtii potrivite:

  • senzația la atingere (dar cum o testezi în hipermarket?)
  • mirosul (dar nu e cam îndepărtat gîndul să vrei să te ștergi cu lavandă?)
  • culoarea (ce rost mai are ea, din moment ce la final orice culoare se uniformizează?) ș.a.m.d.

Stăteam și mă uitam la rafturile ticsite cu hîrtie igienică de 10 feluri și în diverse mărimi și nu știam dacă trebuie să fiu mîndru sau trist în legătură cu rasa umană.

Despre inutilitate și lux este vorba în cartea aceasta. Lexiconul inutilității. Un mic vademecum al rafinamentului de Alexander von Schönburg este un volumaș scris în registrul umoristic-ironic-tragic despre lucrurile fără de care putem trăi, despre cele de care nu ne mai putem lipsi dar nu știm cum au apărut în viața noastră, despre cele de lux inutil și despre cele care ne gîndilă orgoliul de primate evoluate.

Autorul spune că Maria-Antoaneta recomanda poporului să mînînce cozonac dacă nu are pîine, ceea ce arată că între abundență și necesitate este o distanță foarte mică. Asta mi-a amintit automat de Ceaușeasca, savanta de renume mondial care le spunea același lucru, zice-se, românilor: “Nu mai au pîine? Să mănînce cozonac! Le e frig în case? Să mai pună o haină pe ei!” Se spune că pe timpul lui Ceașcă aveam de toate, ba chiar uneori chiar și portocalele și banane. Dar vedeți voi, dragii moșului, bănuiesc că e în firea omului să considere că are de toate abia atunci cînd are prea mult.

  • Apa plată poartă sute de denumiri și are pe etichetă valențe neînchipuite. Civilizație?
  • Scobitorile sunt scurte și lungi, cu vîrf ascuțit sau rotund, din lemn de fag sau de bambus. Opțiune?
  • Aceeași carte există în ediție paperback, hardcover, princeps și de colecție. Snobism?

Sunt cîteva întrebări care mi-au venit în minte citind cartea lui Von Schönburg.

Volumul este structurat asemeni unui… lexicon, deci noțiunile le vei regăsi în ordine alfabetică. Umorul deosebit de fin al autorului te va încînta dacă ai mai citit David Lodge, de exemplu sau dacă rîzi la poantele din comediile britanice de pe BBC One. Alegerile obiectelor și noțiunilor sunt, evident, subiective, ceea ce face cartea surprinzătoare la fiecare pagină.

Dacă pentru unele noțiuni precum “chill out”, “ediții duminicale”, “fandoseli caritabile”, ai nevoie de un anumit background de cunoștințe, explicațiile pentru altele sunt de-a dreptul amuzante de la prima citire. De exemplu, Von Schönburg consideră jocul la loto inutil deoarece suma de bani cîștigată, oricît de mare ar fi, te-ar transforma într-un simplu bogat de mijloc care nu va putea trăi nici în cel mai mare lux dar nici nu va muri de foame.

Vă las cu unele explicații – integrale sau parțiale – care mi-au plăcut. Citiți mai jos cum puteți cîștiga această carte.

Automobile de teren

Locuitorii cartierelor Chelsea și Kensington au chiar și spray-uri cu noroi pe care le pot folosi ca să dea impresia că tocmai s-au întors cu mașina de pe domeniu.

Bloguri

Oameni medii își mediază pe Internet viața lor medie prin producții de calitate submedie, filmează ouăle de la micul dejun, comentează găurile din ciorapi și data de expirare a iaurtului acrit din frigider.

Coolness

Fenomenul ascunde un conținut… mai precis, o atitudine, da, aproape o weltanschauung. Adepții stilului cool țin să contemple lumea cu detașare, sau poate chiar cu răceală. Nimic nu îi impresionează, nimic nu îi încîntă, nimic nu îi uimește, nimic nu îi farmecă. Au cunoscut totul, au văzut totul, au pătruns totul.

Costume de ciclism

Fetișiști ai pedalei care nu apucă să vadă niciun strop din verdele peisajului, ci numai cenușiul panglicii de asfalt. Costumul e conceput astfel încît să confere o formă cît mai aerodinamică, ochelarii ca de sudori apără de lumina puternică, iar casca asigură un aspect de insectă, mai ales în momentul în care bikerul suge lichid energizant cu paiul, exact ca o gînganie.

Educație

Profesorului îi este mult mai greu decît elevului. Dezamăgiri și amărăciune și sentimentul tot mai acut de zădărnicie. Dar nu, educația nu este zadarnică, trebuie să recunoaștem resemnați, imaginîndu-ne cu groază ce ar însemna să lipsească cu totul. În schimb, efectul se lasă mult așteptat.

Limited Edition

Este versiunea destinată societății prospere a unei replici prea bine știute de cetățenii fostului RDG: “N-avem și nici nu se mai bagă”.

Periuță de dinți (electrică)

Se dovedește total nepotrivită pentru persoane morocănoase dimineața, cum sunt și eu. Mi se pare o hărțuire să-mi încep ziua cu un huruit electric în țeastă.

Rămînem prieteni

Cine se dezmeticește din nebunia dragostei nici nu poate pricepe, cel mai adesea, cum și de ce s-a lăsat orbit atîta vreme. De regulă, “să rămînem prieteni” este dovada că înainte nu s-a petrecut nimic asemănător cu iubirea. Ca doi melci care se desfac din împreunare. Urîtă imagine.

Lexiconul inutilității.
Un mic vademecum al rafinamentului
– Alexander von Schönburg


Anul apariției la Nemira:
 2011

Colecția: Bonton

Traducerea: Mihai Moroiu

ISBN: 9786065792180

Nr. de pagini: 240

Cumpără cartea de la:

 


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

10 gânduri despre “NEMIRA Lexiconul inutilității. Un mic vademecum al rafinamentului – Alexander von Schönburg

  • Anna

    Tocmai împlinisem 18 ani. Frumoasă vârstă, apropo. Prietenul meu de pe-atunci mă sună, foarte entuziasmat, invitându-mă la un suc, ca să sărbătorim ziua mea de naştere. Frumos îmbrăcat şi aranjat, îl întâlnesc la o cofetărie colorată şi care emana voie bună în loc de fum de ţigară. Ţinea în mână o sacoşică de cadouri cu dungi verzi şi portocalii (exact combinaţia mea preferată de culori) şi inima începuse să-mi salte de curiozitate. Înăuntrul acelei sacoşe (pe care încă o păstrez) am găsit două lucruri. Primul, care avea, totuşi, o oarecare semnificaţie sau utilitate, era un dovleac de plastic, tot portocaliu. M-am gândit că semnifică toamna, anotimpul meu preferat, lucru care m-a făcut să-mi fie, totuşi, drag. Al doilea a fost o cruce de plastic, cu Iisus pe ea. Ce-i drept, putea fi introdusă în priză şi lumina. Roz. Nu mi-am dat seama care a fost scopul cadoului, până mi-am dat seama că, deşi eu am fost întotdeauna atee, el nu era.

  • Larisa

    Povestea despre cel mai inutil cadou pe care l-am primit vreodata este una cat se poate de amuzanta. La 16 ani aveam un prieten (el avea 24 de ani) care se pregatea sa ma uimeasca de ziua mea de nastere, anuntandu-ma despre planurile lui speciale cu mult timp inainte. Soseste si magica zi si in punguta de cadou primita de la el se afla o geanta (gen borseta) dintr-o imitatie de piele de sarpe, foarte mica si de asemenea foarte urata. Am acceptat-o fara sa imi exprim recunostinta si am pus-o in podul casei fara sa ma mai gandesc vreodata la ea. Anii au trecut si din nou m-am regasit cu respectivul, acum eu avand 21 de ani si el 29 (in anul 2012). Intamplarea face ca ziua mea de nastere sa fie exact in perioada in care noi ne-am regasit. Am discutat si i-am spus atunci ca geanta pe care am primit-o cadou de la el a fost oribila si ca nu mi-as mai dori asa ceva niciodata. A spus ca anul acela se va revansa. Vine din nou ziua mea de nastere si eu nerabdatoare asteptam cadoul de la el. Cand ne intalnim, imi primesc cadoul, deschid punguta si ce sa vad….o geanta(gen borseta) de data aceasta din catifea cu foarte multe desene aurii…de asemenea oribila. Acestea au fost cele mai inutile cadouri pe care le-am primit, culmea de la aceeasi persoana.

  • Ursuleţul verde

    Când am împlinit 22 de ani, cel mai bun prieten mi-a dăruit o bucată de slănină afumată, împachetată foarte frumos în vreo 10 straturi de ziare. A uitat că nu mănânc carne de porc, dar măcar nu a uitat că citesc zilnic presa :)

  • Elena

    Cand am implinit 21 de ani, dar si 1 an de relatie, dragul meu iubit de pe vremea aceea mi-a daruit un platou transparent si o veioza din hartie. Le pastrez pe amandoua si, ce-i drept, m-au ajutat imediat dupa despartire. Cum ma uitam la ele, cum imi trecea dorul de el!

  • Florina Ochiuz

    Îmi pare tare rău că există, într-adevăr, astfel de cadouri, pentru că îmi dau întotdeauna impresia că sunt făcute din obligaţie, iar atunci sunt cu adevărat inutile.
    Ca să rămân, totuşi, pe subiect, voi spune aşa: cel mai inutil şi cel mai puţin inspirat cadou a fost primit de majorat, de la prietenul meu de atunci. Pe lângă faptul că a fost strecurat în punga de cadou de la alţi prieteni şi a specificat apoi “ăsta de-aici îi di la minie”, minunatul cadou aurit a fost un set de ceşti negre, cu model vegetal auriu şi el, asemeni cutiei în care mă aştepta vesela ne-veselă. Set de ceşti? Fac 18 ani, nu merg la cununia civilă cu mine însămi!
    Setul mă aşteaptă cuminte în sufrageria mamei, sperând că voi deveni cândva o bătrână care îşi invită pisicile la un ceai la ora 17:00 şi care are gusturi foarte proaste în materie de veselă.

  • D.

    A propos de inutilitate, reflectiile tale mi se par chiar mai pertinente decât cele ale domnului von Schönburg, care mie îmi apare cam mizantrop si, pe alocuri, putin dispretuitor …

  • C. Laurenţiu

    Cel mai inutil cadou pe care l-am primit vreodată a fost un dvd-player. Mi l-au adus nişte rude din Italia, pe vremea când la noi în ţară acest produs multimedia era un lux. Cu toate astea nu l-am folosit niciodată, pentru ca singurul film pe care îl putea reda era o animaţie cu “Tinker Bell”, iar eu aveam deja 15 ani şi ca orice băiat de vârsta aceasta eram îndrăgostit de orice însemna acţiune.