Am avut o relație de durată 5

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

Prima oară mi s-a întîmplat cînd eram mic. Mi-a plăcut să bag fisa, să împing bara metalică, să simt aerul rece din tunel. Cu tata de mînă, așteptam cu nerăbdare metroul bucureștean în stația Gara de Nord. Mergeam la rude.

În 1992, pășeam din nou în București, ca să merg la concertul lui Michael Jackson. Muncisem mult pentru acel bilet, făcusem greva foamei aproape o zi. Eram la țară, citeam Eneida și, asemeni eroului Goe din altă operă literară, eram încăpățînat. N-am mîncat pînă cînd mamaia nu a cedat și nu le-a declarat părinților prin telefon că-mi va da jumătate din suma pentru bilet.

Am băgat și atunci fisa și am intrat la metrou. Abia așteptam să simt aerul împins de tren în tunel, să-i văd luminițele care cresc, să aud pufăiturile și închisul ușilor și să imit în gînd mesajele transmise prin sistemul de sunet de către conductor.

În 1994, am vizitat Bucureștii ca să văd cu ce se mănîncă facultatea la care voiam să dau. Am revenit acolo la admitere și am rămas mult timp. Cam 18 ani, după care mi-am dat seama că m-a schimbat orașul. Eram oricum la versiunea 2.0 în anul I de facultate, o versiune aproape total diferită de cea din liceu, dar Bucureștii mă schimonosiseră. Și nu se poate spune că n-am investit în relația cu această urbe. Orașul mă încordase, mă înrăise, îmi punea des linii de caiet dictando pe frunte.

În primii ani de facultate, i-am explorat străzile cu ghidul în mînă. I-am învățat traseele de metrou, tramvai și alte calești. M-am înghesuit cu provincia în autobuzele albe dreptunghiulare, ale căror uși nu se închideau etanș iarna.

• am luat amendă pentru că nu aveam abonamentul la mine
• am mîncat la McDonald’s imediat după ce s-a deschis
• am asistat la deschiderea primului mall
• am fost la concerte la Sala Polivalentă cu Cappella, Culture Beat, Rednex și alte trupe ciudate
• am înghițit praful șantierelor care nu se mai terminau
• am mîncat la speluncile metalice vizavi de Leu
• mi-am luat pateu și bere de la chioșcurile non-stop care sufocau trotuarele
• am asistat la dărîmarea chioșcurilor de către Băse
• am ieșit în stradă la Universitate pentru cele mai fără de speranță cauze
• am negociat prețuri cu taximetriștii și am visat la tarife afișate pe portiere
• am plătit taxă de acces în Gara de Nord

Am cărat mîncare de la ai mei în Capitală, am urcat pe geamul trenului arhiplin, am călătorit în toaleta vagonului, am mers iarna pe locul de lîngă geam, pe unde pătrundeau gingași fulgi de zăpadă.

Bucureștiul a fost sluțit de nenumăratele proiecte urbanistice neduse pînă la capăt sau terminate prost. I s-au tăiat copacii, i s-au modificat străzile în așa fel încît să încapă și mai multe mașini pe ele, a fost sufocat de cluburi, cazinouri și mall-uri în cartiere. Am stat în vreo 15 locuri în Capitală și am descoperit urîțenia metropolei în doze mici, dar și mîhnirea din oameni și răutatea din ochii lor.

Bucureștiul este pentru cei cu nervii tari. Mai dur decît Londra, mai urît decît Sofia, mai aglomerat decît Tokyo, dar numai bun de descoperit precum Bruxelles-ul și cu un aer boem ca la Paris. Numai plecînd din București poți începe să-ți regăsești liniștea interioară și nici așa nu e garantat că vei reuși. Asemeni unui animal de companie, Bucureștiul se adaptează la oamenii care-l calcă zi de zi. Dacă ei sunt răi, și orașul va fi și dacă ei nu-l vor, nici el nu va mai străluci pentru ei.

Azi, orașul face 554 de ani. La mulți ani, București și Dzeu să-i ajute pe cei care încă locuiesc într-însul!

Ca o completare, iată un proiect realizat de Monica Ulmanu. Eu sunt la primul apartament de sus și de acolo vă povestesc în engleză cu accent rusesc.

Foto: Eu, în Berceni, prin 1995. Poză făcută cu un Smena și developată în baia mătușii la care locuiam.