Cum am ajuns la concertul din 1992 al lui Michael Jackson 9

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

Sigur că-mi era foame, dar n-aș fi recunoscut nici picat cu ceară. Citeam Iliada, Odiseea sau Eneida, nu mai țin minte exact. Fiecare vacanță la mine era activă în lecturi, pentru că eram curios să aflu ce naiba scrie în toate cărțile alea din lista de citit pentru școală și apoi să citesc și altele, inspirate de astea.

Eram la țară și făceam greva foamei ca să primesc bani să-mi iau bilet la concertul lui Michael Jackson. Oricum era ireal să știu că MJ va veni în 1 octombrie 1992 la București, în turneul Dangerous, la numai trei ani după ce „scăpasem“ de comunism. Dar părinților li se părea scump biletul. După rugăminți continue, singura metodă de a-i forța rămăsese greva foamei.

Nu era mare chin: pur și simplu nu mîncasem nimic de dimineață. Se făcea seară și mamaia mă implorase de două ori să vin la masă. Îmi ploua în gură cînd miroseam felurile de mîncare, dar mă țineam pe poziții. Eram absorbit de lectură și-mi luam notițe, dar aveam urechile ciulite la orice reacție a bunicilor.

Miracolul s-a produs pe seară: mamaia i-a sunat pe părinți și a spus că nu mai suportă să mă vadă așa și că oferă ea jumătate din banii de bilet. Părinții au pus cealaltă jumătate. Cînd am ajuns la Buzău, am luat biletul cartonat, cu un element de siguranță în formă de chitară aurie, de la o agenție de voiaj din centru. Eram asigurat.

La liceu, eram eroul clasei și poate chiar al școlii. Colegii citeau în presă articole care anunțau cît de grandios o să fie concertul și care va fi programul lui Michael în București. Auzisem eu de artistul ăsta pe timpul lui Ceașcă, dar după Revoluție am putut să cumpăr albumele lui, posterele, să citesc mai mult despre el și mi s-a declanșat febra MJ, care a ținut cîțiva ani buni. Nu mai știam de nimeni din liceu care să meargă la concert.

În ziua concertului

Am ajuns la un unchi și am stat acolo pînă aproape de ora de plecare spre Stadionul Național. Tata venise cu mine și m-a însoțit pînă la intrarea în stadion. A stat acolo tot concertul și a zis că i-a plăcut că a putut auzi și el muzica și a putut vedea la final focul de artificii. S-a conversat un timp cu polițiștii călare care patrulau în jurul stadionului.

În deschiderea lui MJ a fost Snap, o trupă foarte cunoscută și apreciată pe timpul ăla. Dacă ar fi concertat numai ei, evenimentul ar fi fost oricum important! Dar faptul că ei au fost cei care au încălzit publicul a arătat cît de tare ar fi trebuit să fie concertul lui Michael.

Și a fost, asta nu trebuie să vă spun eu, puteți vedea din înregistrări (concertul din București a constituit filmul oficial, distribuit pe casetă VHS). Era arhiplin stadionul și mă înspăimîntau puțin turnurile de boxe și scena care ocupa aproape jumătate din stadion.

Nu puteai intra cu sucuri și apă, trebuia să cumperi de acolo, din gama Pepsi. Era foarte scump pentru mine și pentru mulți de acolo, știam că mulți făcuseră mari sacrificii să facă rost de bani de bilet. Așa că m-am împrietenit cu tipa care stătea lîngă mine, am pus jumate-jumate din bani și am luat împreună o sticlă de Pepsi de doi litri, din care am tras tot concertul.

A început cu ceva întîrziere, cu Jam. Este greu de descris tensiunea din cele cîteva minute în care Michael pur și simplu stătea nemișcat și privea publicul. Atunci am văzut primele fete care leșinaseră, purtate pe sus de asistenții medicali. Și a început minunea și a durat sute de minute bune. Cea mai pregnantă amintire este de cînd a început Human Nature: o perdea de lasere verzi ne acoperise, acoperise stadionul, ca o haină protectoare. Ne-am luat de mîini. Am luat-o și eu pe fata de lîngă mine, cu care împărțisem un Pepsi mare și ne-am ridicat mîinile. Știam că se va termina în curînd concertul, dar atunci zîmbeam și mă simțeam privilegiat. Michael Jackson, 1992, un concert unic și eu acolo.