CARTE Despre curajul de a ne lăsa văzuți – Dragoș Bucurenci 1


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Cartea este o colecție de texte publicate sau rostite pe scenă de autor, dar acesta ne explică faptul că scrierile au fost prelucrate, cizelate, li s-au tăiat sau li s-au adăugat bucăți. În plus, aranjarea lor pe capitole și într-o anumită ordine logică face ca acest volum să fie unul aproape inițiatic.

despre-curajul-de-a-ne-lasa-vazuti-dragos_bucurenci-copertaÎn “Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, Dragoș Bucurenci își oferă sufletul pe tavă. Pornește la drum povestindu-ne secvențe din copilăria lui, evocă figuri de profesori care l-au influențat, ajunge la studii și modul în care s-a implicat în sectorul ONG pentru ca, spre final, să realizeze scurte analize despre România și despre lume.

Am apreciat foarte mult amintirile sale din copilărie (și mai ales pe cele din perioada comunistă), pentru că ele seamănă mult cu ale mele. De exemplu, și eu am developat pe timpuri fotografii alb-negru făcute de mine, în baia mătușii la care stăteam în gazdă.

Asa se face că la 12 ani am deschis în fosta bucătărie de vară un laborator foto. Prima provocare a fost să dau de ştire satului, ca să afle şi lereştenii ce mare bucurie căzuse pe capul lor. Bucătăria era vizibilă din stradă, aşa că am scris pe ea, cu litere mari (decupate din nişte hârtie fotografică de mare dimensiune care se dovedise voalată): FOTO ALB-NEGRU. Clienţii mei erau babele care-şi făceau legitimaţie de veteran de război, accidentele de circulaţie (foarte rare, de altfel, n-am prins decât vreo două), pentru că postul de poliţie nu avea fotograf, şi prietenii de joacă şi de excursii pe deal. Singurele care plăteau erau babele, dar cu ce câştigam de pe urma lor şi cu ce mai primeam de la ai mei am reuşit să ţin laboratorul pe linia de plutire timp de două veri. Momentele când trăgeam jaluzeaua improvizată deasupra ușii, aprindeam becul roșu, iar mica bucătărioară se umplea cu mirosul chimic al revelatorului oxidat au fost cele mai senine momente ale vacanțelor mele la țară.

Prima mea călătorie în străinătate a fost tot în Franța, tot în 1996, cred că la distanță de o lună față de cea a autorului. Pe de altă parte, și eu am căzut în patima excesului culinar post-decembrist, cînd am mîncat numai cu fratele meu un borcan imens de frișcă (și nu vă mai spun ce s-a întîmplat după aceea în organismul meu…).

Prima amintire puternică de după Revoluţie e legată tot de o coadă. La alimentară se băgaseră banane. Erau coapte, nu verzi, şi puteai lua oricâte voiai. Am fugit acasă, l-am luat pe tata şi am stat vreo trei ore la coadă. Ţin minte ca l-am întrebat dacă putem lua 10 kilograme sau altă cifră imposibilă. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, cu siguranţă a făcut o glumă, dar, când, după toată aşteptarea, am plecat acasă cu un kil jumate de banane, am înţeles că, deocamdată, nu ne permiteam mai mult. Oricum, le-am mâncat pe toate deodată, ca să-mi dovedesc că, totuşi, ceva s-a schimbat. N-a fost un festin pe care am avut ocazia să-l repet foarte curând.

Amintirile lui Bucurenci pot fi și amintirile tale. Autorul a avut un traseu al maturizării și educației care a constituit baza pentru dezvoltarea sa de mai tîrziu și pentru implicarea în voluntariat, din dorința de a face o schimbare în țară. Am reținut cu nostalgie modul în care i-a venit ideea înființării asociației MaiMultVerde, la activitățile căreia am participat și eu cu mult drag.

În anii petrecuţi la “Salvaţi Dunărea şi Delta” mă lovisem de mai multe ori de problema indiferenţei fată de mediu a conaţionalilor mei, pe care campaniile de comunicare nu păreau să-i influenţeze atât de eficient sau atât de repede pe cât mi-aş fi dorit eu. Mulţumită lui Alin (Uhlmann Ușeriu – n.r.) şi a ceea ce am văzut la Tăşuleasa Social, mi-a venit ideea unei organizații care să promoveze voluntariatul în ecologie nu neapărat ca instrument de rezolvare punctuală a problemelor de mediu din România, ci ca metodă de învăţare si de schimbare a mentalităţilor.
Aşa s-a născut Asociaţia MaiMultVerde, cu scopul de a pune în practică şi de a verifica o idee destul de simplă: cineva care plantează un arbore sau care strânge gunoi lăsat de altcineva în natură va înţelege la un nivel mult mai profund necesitatea protejării mediului pentru sine şi pentru generaţiile viitoare şi-i va învăţa la rândul său şi pe alții, devenind astfel el însuşi un agent al schimbării.

Cartea lui Bucurenci este presărată cu observații despre viață, oameni, gesturi, istorie etc. Vei rămîne impresionat de pleiada de personalități care i-au marcat destinul, de oamenii cu care a devenit foarte bun prieten, de cei care i-au devenit mentori (cum ar fi, înainte de toate, Irina Nicolau), de oportunitățile de care a știut să profite de-a lungul vieții.

Scriitura lui Dragoș este sinceră, dar și plină de vervă, condimentată cu un limbaj variat, care nu numai că respectă proprietatea termenilor, dar te și face să înțelegi pe deplin ceea ce a vrut să exprime autorul. Nu este neapărat o carte motivațională, ci un volum de texte menite să te ajute să faci alegeri, să urmezi exemple, să știi de ce să te ferești atunci cînd îți urmărești scopurile. Recomand volumul tuturor celor preocupați de dezvoltarea personală, dar și celor interesați să cunoască mai bine o personalitate a României contemporane, cu adevărat reprezentativă pentru una dintre generațiile post-comuniste.

“Despre curajul de a ne lăsa văzuți” de Dragoș Bucurenci, 2016, Curtea Veche Publishing, 200 de pagini

Cumpără cartea de la:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Un gând despre “CARTE Despre curajul de a ne lăsa văzuți – Dragoș Bucurenci