Despre comunismul românesc: serialul “Anii de sîmbătă seara” (Dragoș Buliga, Nae Caranfil) 3


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 4 min)

Trebuie să reiterez (așa se zice pretențios cînd mai spui ceva o dată) că sunt pasionat de viața cotidiană în comunismul românesc, mai mult decît de contextul istoric. Așa că, atunci cînd Nae Caranfil a anunțat că pregătește un serial bazat pe viața de atunci, m-am bucurat și am stat cu urechile ciulite.

Aseară a fost primul episod din serialul “Anii de sîmbătă seara” la Pro TV. Fără promovare și difuzat la ora 10, ca să-l condamne din start… Nu mai zic de pauzele de reclame care încalcă prevederile CNA-ului, că așa-i stă bine postului ăstuia!

Hai să zicem că a fost un prim episod acceptabil. S-a focalizat pe povestea unui student din anii ’80, care a fost invitat la un chef (kef, nu șef!) în cămin la Arte. Fără să vrea, dă peste cel care a adus în țară primul disc în țiplă al albumului “The Wall” al lui Pink Floyd. Vestea asta-i inflamează pe colegii participanți la chef. O gașcă dintre ei decide să facă pe naiba-n 14 să pună mîna pe disc. 

Unde e atmosfera?

Mă așteptam la mai mult decor specific acelor vremuri și la o atmosferă mai fidelă. Adevărul e că azi, în București, e foarte greu să găsești un colțișor fără cabluri, reclame și kitsch împrumutat din alte țări. Așa că m-am bucurat de niște Dacii, de apariția jucăușă a unor pionieri la un moment dat, de interioarele un pic sumbre, cu neoane care clipesc și cu telefoane care nu funcționează.

Oamenii (tinerii) din film au replici forțate. În plus, scenaristul Nae Caranfil a vrut să îngrămădească în ora asta de episod o mulțime de ingrediente:

  • nume amuzante;
  • aluzii politice;
  • un pic de Securitate;
  • cîte ceva despre viața sexuală a studenților de atunci;
  • cît de greu se ajungea la cultură;
  • sistemul PCR (Pile-Cunoștințe-Relații);
  • mita la tot pasul etc.

A reieșit un mix, dar nu este o atmosferă autentică. Poate că, pe parcurs, serialul va deveni mai consistent în privința asta.

Acțiune și umor

În schimb, am apreciat faptul că este un episod dinamic. Se mișcă tot timpul ceva, gașca de studenți este inventivă și modul în care vor ei să facă rost de discul cu Pink Floyd este de-a dreptul hilar.

Am recunoscut unele faze care, prin absurdul lor, puteau stîrni rîsul în acele vremuri:

  • De exemplu, nu sunt sigur că se putea la nivel tehnic, dar tinerii reușesc să formeze numere de telefon doar apăsînd pe furca telefonului cu disc (al cărui disc era blocat cu un lacăt de către administratorul căminului);
  • În altă secvență, ei miros anesteziați țipla noului disc pe care puseseră mîna. Să recunoștem, chiar și azi mirosim ambalajele lucrurilor noi, darămite atunci, cînd unele produse erau atît de greu de procurat!
  • O altă fază amuzantă este cea în care unii numără petele de pe față ale lui Ceaușescu, la TV, ca să se autosugestioneze că dictatorul era grav bolnav;
  • La fel de hilar este să aflu că se putea închiria ascultatul discurilor de vinil cu ora (cam 50 de lei un disc, timp în care erai țintuit aproape de masa cu pick-up, cu căștile pe urechi).

În schimb, studentul grec din film nu e amuzant. Nu știu dacă trebuia să fie găselnița episodului, dar nu m-au impresionat nici pronunția lui cu multe “ț”-uri, nici paralele dintre România și Grecia.

Așteptăm

Nu știu dacă e doar din cauză că sunt eu pasionat de acea perioadă, dar abia aștept un nou episod! În 1989, aveam doar 13 ani, deci n-am apucat studenția evocată în serial. Pot deduce însă starea, caracterul personajelor și umorul de atunci, bazîndu-mă pe amintirile mele și lecturile despre comunismul românesc. Aștept să văd dacă sunt aceleași cu cele oferite de serial.


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 gânduri despre “Despre comunismul românesc: serialul “Anii de sîmbătă seara” (Dragoș Buliga, Nae Caranfil)