CARTE “Jucării stricate” – Vlad Stoiculescu


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

Vlad Stoiculescu este o persoană cu care te poți certa ore în șir în mod politicos. Are argumente pentru orice afirmație, te pune să te gîndești, poate să incite și să stimuleze. Cît timp mi-a fost student, a fost, alături de alți studenți de treabă, unul dintre motivele pentru care simțeam că nu predau degeaba, că am cu cine schimba o vorbă care să treacă dincolo de superficialitatea conversațiilor obișnuite.

Așa că mi s-a părut ciudată poziția lui de pacient care a beneficiat de un transplant de ficat. Așa cum mărturisește și el în cartea “Jucării stricate”, a ținut această întîmplare departe de cunoștința publicului larg. Îl știam drept autor încă de la “Aventurile căpitanului Ronț”, așa că prezentul volum a venit ca o surpriză plăcută.

Povestindu-și aventurile pre și post-operatorii, cel care scrie adesea pe blog-ul Krossfire.ro se dovedește un bărbat vulnerabil, umil în fața bolii, recunoscător șansei și doritor de viață. Nu este chiar un roman, dar Vlad reușește să nareze banalele săptămîni petrecute în spital ca și cum ar fi adevărate fapte pline de suspans, mister și personaje deosebite. Cartea devine, pe măsură ce o parcurgi, un fel de manual de recuperare medicală, dar și un compendiu de sfaturi practice. Pe de altă parte, limbajul plin de savoare și umorul fin și inteligent vor provoca plăcere pasionaților limbii române (în număr tot mai mic pe aceste meleaguri, după cum se observă).

După ce îmi revenisem suficient pentru a mă holba la rezidente și a le face siropos cu ochiul, mi-ar fi plăcut să pot povesti tuturor cât de schimbat eram. Mi-ar fi plăcut să mă fi întors cu o revelație sau măcar cu un adevăr citabil. Ceva de pus online, cu o poză frumoasă și câteva banalități lângă. Din păcate, ca mulți dintre cei pe care nu i-au strigat îngerii de după gard, nu avusesem nicio viziune notabilă. De fapt, primul vis, apărut într-o sesiune de somn ulterioară, mă includea pe mine, un urs zburător și o drujbă. Puține religii au pornit de la așa ceva. În plus, eram un bărbos despre care un doctor spusese că “a înviat”. Aș fi fost deja un clișeu.

În spital, Vlad este ajutat de o cohortă de doctori, asistenți și alți angajați care-și lasă amprenta în memoria afectivă a tînărului pacient. Aceștia primesc porecle și sunt recompensați prin portrete în tușe fine, iar rolul fiecăruia în recuperarea pacientului este ridicat la rang de fapt eroic. Ba chiar și simplele instrumente medicale și accesorii din jurul bolnavului au nume și sunt personificate. Astfel, chiar începi să te atașezi de plosca Rățoi, de brancarda Porsche și de cateterul USB 3.0. Toate sunt în slujba căpitanului Branulă și a regelui Transplanțel de pe Planeta Transplanților.

Că veni vorba despre apă fierbinte, atât ciorba de legume din spital, cât și cea cu găluște, de la restaurant, aveau gust. Ce nu avea însă gust era supa strecurată, aliment de care fugisem înspăimântat încă de la primul contact. Practic, supa strecurată era o combinație de apă în care a fost spălat un morcov, ulei de motor și foametea din ’46. Era ca și când cineva ar fi luat conceptul de apă și și-ar fi zis: oare cum pot eu să stric chestia asta? Serios acum, dacă vreun amic vă spune că îi place supa strecurată, e în regulă să-l raportați la poliție: mai mult ca sigur are pe cineva îngropat în curte.

Desigur, autorul nu se limitează la a descrie zilele din spital, ci ajunge și la reflecții profunde despre viață și moarte, rolul sistemului medical în societate, tratamentele naturiste, psihicul uman etc. După ce citiți cartea, veți descoperi un Vlad puternic, pregătit să treacă peste greutăți cu un zîmbet ironic în colțul gurii. Și este foarte probabil ca așa să fie și Vlad cel din realitate.

Dacă fizica modernă are propriile rezerve legate de a patra dimensiune, spațiul spitalului sfidează știința. Aici nu mai ai ore și minute, ci bucăți de zile, lipite între ele cu pastile. Nu observi asta decât după ce ieși, când ai din nou timpul la dispoziție, în ceasul de la încheietură sau în telefonul din buzunar. Atunci observi că spitalizarea și convalescența acționează asemenea unei foarfeci, aplicate pe o bandă de magnetofon. După ce o lipești la loc, tot ce rămâne e un zgomot scurt și enervant, însă ușor de ignorat. Într-un final, muzica va fi aceeași.

Vă las cu aceste gînduri dintr-o carte introspectivă și cu două melodii pomenite în acest volum:

“Jucării stricate” de Vlad Stoiculescu, 2018, Editura Datagroup, 261 de pagini.


Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.