CARTE Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac – Lucian Boia

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

Abia după ce am terminat cartea “Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac” de Lucian Boia, mi-am dat seama că este doar începutul dintr-o serie de cărți de memorii, iar indiciu este titlul, care se referă doar la primul sfert de veac. Boia și-a reconstituit o mare parte din copilărie și adolescență pe baza notițelor din jurnal. Faptul că ținea un jurnal la acea vîrstă este admirabil și salvator.

De altfel, copilul Lucian se dovedește prodigios și ambițios. A avut un plan încă de tînăr și a devenit istoric, așa cum își propusese. Pe de altă parte, autorul a fost crescut într-un spirit liber în familia sa cu origini italiene, o libertate individuală, dar și socială, politică și culturală. A intrat în contact cu semeni de diverse etnii, a călătorit, a citit presă străină, a studiat în Biblioteca Academiei etc.

Alegerea de a urma studiile Facultății de Istorie și de a deveni profesor la această facultate a făcut-o încă de la 13 ani:

SE PARE CĂ PRIMA PROFESIE pe care m-ar fi tentat s-o îmbrăţişez a fost aceea de coşar. Carol, un ungur, era coşarul cartierului. Ne încrucişam uneori cu el, şi bunicul meu se oprea să schimbe câteva vorbe, cum îi era obiceiul. Îmi stârnea invidia, dar şi un soi de teamă, aşa negru-negru cum era, cu echipamentul şi ustensilele tradiţionale. Într-adevăr, să te caţări pe acoperişuri, ce aventură!
Când m-am mai copt puţin la minte (dar nu pe de-a-ntregul), am abandonat coşeritul şi am decis că mă fac marinar. Citeam şi răsciteam un volum de prin 1940 intitulat Isprăvi de pe ape, un fel de antologie cu multe şi variate întâmplări, îndeosebi din Primul Război Mondial. Nu mă mai căţăram pe coşuri, ci pe catarge! (Cu siguranţă aş fi fost foarte priceput, în ambele profesii.)
Apoi, a venit rândul istoriei. Pe la 12 ani, decizia era luată, irevocabil. Ce ştiu eu cum s-au amestecat în capul meu tot felul de lucruri care m-au condus spre trecut: mansarda de la Câmpulung, biblioteca bunicului, cu faimosul Larousse, preocupările mamei mele pentru literatura română veche şi scrierea chirilică… Cert este că, pentru mine, nimic n-a mai putut concura istoria.

Arestarea tatălui vitreg l-a marcat şi episodul este consemnat în carte. Boia evocă mai multe episoade dureroase din timpul începutului comunismului, dar totul este povestit cu o mică doză de ironie și umor.

Am mai citit cîteva cărți ale lui Boia și m-am bucurat să aflu cum i-a venit ideea lor și cum le-a conceput:

– S-a apropiat foarte mult de Eminescu, i-a învățat cîteva poezii pe de rost și încă și astăzi mai recită, doar pentru el, versurile poetului.

Şi astăzi, din când în când, chiar destul de des, îl mai recit pe Eminescu, strict pentru mine. Fiindcă am scris, fără sentimentalisme (în fond, aşa îmi văd misiunea de istoric), despre „mitul eminescian“ care, în mod evident, se află în declin (nu din cauza mea, ci din cauza trecerii timpului; vezi, la Lovinescu, mutaţia valorilor estetice), unii au tras concluzia că aş fi un „denigrator“ al poetului. Dacă doar atât îi duce capul, să zică înainte!

– I-au plăcut foarte mult romanele lui Jules Verne și intra în librării deseori, în speranța că a mai apărut un titlu nou.

Insula misterioasă era romanul meu preferat (la concurenţă cu Muschetarii). Dar şi Copiii căpitanului Grant, sau Douăzeci de mii de leghe sub mări…, sunt multe pe care le-am citit şi răscitit. Am fost mai târziu întrebat cum de mi-a venit ideea să scriu o carte despre Jules Verne. Iată, de aici: trebuia să-i mulţumesc într-un fel.

Amintirile lui Lucian Boia sunt savuroase, pline de detalii și nu neapărat critice. Sunt simple rememorări care sigur vor trezi emoție în rîndul cititorilor din generația sa, dar și al celor interesați de viața în comunism.

Cred că am prins, în toamna anului 1958, ultima manifestaţie de 7 noiembrie, marea sărbătoare a revoluţiei sovietice. Prudent, cu paşi mici la început, Partidul Muncitoresc Român începuse să-şi afirme autonomia. Aşa că în anii următori am defilat doar de 1 mai. Mai era, desigur, şi manifestaţia de 23 august, însă, din fericire, pica în perioada de vacanţă. Aşa că trăiască 1 mai, ziua solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii! Ne prefăceam cu acest prilej că suntem sportivi, băieţii îmbrăcaţi în alb, cu pantaloni scurţi şi tricou, iar fetele, tot în alb, în fustiţe scurte. Aşa treceam, după ore de aşteptare (fiindcă trebuiau să se scurgă sute de mii de oameni), prin faţa tribunei de unde ne admirau iubiţii conducători de partid şi de stat, în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (era pe acolo şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu, dar încă stătea cuminte, la locul lui). Impresia trebuia să fie a unei Românii mult mai sportive decât era în realitate. Făcea comunismul ce făcea, dar nu putea să se lepede de minciună. Măcar noi, băieţii, aveam ocazia să contemplăm, ore în şir, picioarele colegelor!

“Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac” de Lucian Boia, 2018, Editura Humanitas, 184 de pagini


Cumpără cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată.
Așteaptă...