FILM “Și atunci, ce e libertatea?” de Andrei Zincă


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

La avanpremiera filmului “Și atunci, ce e libertatea”, Olimpia Melinte a mărturisit că a fost marcată de condițiile grele de la filmările din Bărăgan, în mijlocul câmpului, unde vântul bate aproape neîncetat. De asemenea, Tünde Skovrán s-a plâns de mușcăturile de căpușe, cu care a avut de tras mult timp după terminarea filmărilor. Comparativ cu chinurile îndurate de cetățenii deportați în 1951 în Bărăgan, aceste mici inconveniente sunt nesemnificative.

Mi se pare la fel de important că filmul acesta s-a născut greu: filmările au durat în total 30 de zile, în perioada 2012 – 2013, pentru că s-a filmat în fiecare dintre cele patru anotimpuri; post-producția a durat șapte ani. Filmul a avut premiera de gală anul trecut la festivalul TIFF, iar la București intră în cinematografe în 16 iulie.

Atât plângerile actorilor, cât și procesul anevoios de finalizare a acestei pelicule ne duc cu gândul la drama românilor, maghiarilor, sârbilor, evreilor deportați de autoritățile comuniste doar pentru că se aflau pe o rază de 25 km de Iugoslavia lui Tito sau pentru că aveau cel puțin 2 ha de pământ pe care nu voiau să le cedeze statului. Nu aveau nicio vină, dar erau percepuți ca dușmani ai poporului, pentru că, potrivit gândirii comuniștilor, ar fi putut oricând să treacă de partea lui Tito, cel care răcise relațiile cu Uniunea Sovietică, în timp ce România le strângea de mama focului.

Filmul este impecabil la nivel tehnic: imaginea este excelentă (color, cu unele secvențe în niveluri de gri), sunetul foarte clar (chiar auzi tot ce vorbesc actorii), coloana sonoră adecvată (vei simți schimbările de ritm muzical, în funcție de acțiune).

Este povestea unei tinere familii, deportate când se afla la o nuntă. Cei doi sunt aruncați, alături de rude și prieteni, în mijlocul pustietății, cu câteva lucruri pe care apucaseră să le ia în cele două ore în care fuseseră somați să se pregătească. Pelicula urmărește destinul acestui grup format din trei etnii diferite, pe parcursul a cinci ani, în “Siberia României”.

Ritmul destul de lent al filmului, deși acțiunea nu este lipsită de momente importante, ne oferă ocazia să observăm construcția personajelor în parte, dar și să sesizăm dinamica relațiilor interumane din acel mic grup. După șocul inițial al abandonului în mijlocul câmpiei, oamenii își dau seama că trebuie să se adapteze și să supraviețuiască și să se împace cu ideea că poate nu vor mai pleca de acolo niciodată.

Filmul este inspirat de nuvela „Proiecte de trecut” a Anei Blandiana. Nu am citit-o, deci nu știu dacă autoarea sau scenaristul/regizor Andrei Zincă este cea/cel care nu a fost atent la unele detalii, dar mi s-a părut că obiectele cu care au rămas abandonați oamenii în Bărăgan se tot înmulțeau. Dacă inițial era o grămadă de mobilier și mici ustensile, majoritatea aparținând neamțului (Radu Bânzaru), la un moment dat am zărit un ceas de perete în maghernița improvizată de refugiat, ba chiar și un plug și o mașină de cusut! Dar putem să trecem cu vederea aceste scăpări și să avem în minte ideea principală.

Referitor la titlu, el este preluat din ceva ce a spus Lenin despre libertate:

“Libertatea nu înseamnă că poți face orice, oricând, oricum. Și atunci, ce e libertatea?”

Nu se știe însă cum a ajuns această întrebare și în scrierile Anei Blandiana, care a pomenit-o în “Soră lume”, cartea sa de memorii, apărută anul trecut.

Andrei Zincă a spus că a folosit experiența de realizator de telenovele pentru a crea personajele și pentru a impresiona spectatorii. Pe de altă parte, filmul are meritul de a aduce în atenția unui public tânăr tragedia deportărilor celor 40.000 de cetățeni români, despre care chiar și unii oameni trecuți prin viață nu știu sau au uitat.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.