CARTE + AUDIO: Dragul meu turnător – Gabriel Liiceanu 4


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

În comunism, justificarea existenței Securității era “lupta împotriva dușmanilor poporului”. Treptat, Securitatea a început să-și spioneze propriul popor, pentru a-și justifica existența, din moment ce nu exista nici o amenințare din exteriorul țării.

Liiceanu spune în cartea “Dragul meu turnător” că securiștii își pierduseră conștiința: ateismul și rutina îi transformaseră în scribi dezumanizați. Obsesia de a intra în gîndurile unui cetățean și de a-l “locui” a dus la o secătuire a rolului Securității comuniste. Schizoidia se manifesta în cuplul turnător – ofițer de caz, în acordarea unor porecle celor urmăriți (“obiectivele”), în numirea aparaturii de ascultare “sursa Teofil” ș.a.m.d.

Autorul a decis să scrie cartea după ce și-a consultat propriul dosar de urmărire, în urma cererii la CNSAS. Nu sunt lucruri extraordinare între copertele acestui dosar (cartea are o secțiune bogată de anexe), dar Liiceanu consideră că toți cei care au avut un dosar la Securitate ar trebui să vorbească despre asta sau să scrie. El a „dobîndit“ dosarul din două motive:

  1. A fost la o bursă în filosofie în Germania, iar cînd s-a reîntors Securitatea a considerat că este obligatoriu să afle ce fel de spionaj a făcut acolo tînărul cercetător.
  2. A avut numeroase contacte cu Constantin Noica și i-a devenit acestuia prieten, iar orice persoană care intra în contact cu o persoană cu dosar trebuia să aibă dosar.

Confruntarea

Cînd scria cartea, Liiceanu a avut o întîlnire cu informatorul său, un fost coleg, iar această confruntare l-a determinat să rescrie o parte din volum. Cartea este un mozaic format din mărturisiri, scrisori imaginare adresate informatorului și portrete ale persoanelor implicate – prieteni, trădători, ofițeri de la Securitate. Iese în evidență portretul lui Alexandru Rubelli, prietenul lui Liiceanu, cel care era cît pe ce să fie recrutat. Rămîne însă în stadiul de „candidat“ și nu scrie note informative, pentru că, așa cum spune Liiceanu, „nu putea duce nimic la capăt“.

Volumul poate fi considerat și o mică introducere în istoria, motivațiile și structura Securității, dar și un scurt manual tehnic despre metodele de urmărire, ascultare și prelucrare a informațiilor culese. De aici am aflat că:

  • Persoana urmărită era numită „obiectiv“ și primea un pseudonim. Al lui Liiceanu era Gelu Lungeanu (în general, un nume primea inițiala numelui real). Mai mult, persoanele care intrau în contact cu obiectivul primeau pseudonime cu aceeași inițială.
  • Urmăritorul/turnătorul era „sursa“.
  • Fiecare notă informativă avea un antet cu numele sursei și locul culegerii informațiilor.
  • Adeseori, informatorii scriau despre ei la persoana a III-a în notele informative. Informatorul lui Liiceanu mergea mai departe și se referea la propriul copil cu sintagma „fiica sursei“.
  • Tehnica de ascultare – microfoane, telefoane modificate – se numea „sursa Teofil“.

Fragment audio din carte:

Moștenirea securistă

Gabriel Liiceanu spune că Securitatea era un aparat de stat gigantic prin dotare și personal (14.300 de angajați, 450.000 de informatori) și buget (nelimitat), dar meschin prin activitate. Majoritatea celor urmăriți nu făceau nimic deosebit și în nici un caz ceva care ar fi amenințat „orînduirea socialistă“. Cu toate acestea, multe abuzuri se întîmplau prin încălcarea Constituției în vigoare și din cauza lipsei de educație a ofițerilor. Autorul îl citează pe Noica spunînd că situația ar fi fost mai bună în România dacă securiștii ar fi fost mai educați.

Autorul crede că partea nasoală se întîmplă azi, cînd Securitatea (indiferent de numele serviciului secret actual) are conștiință și cînd nu face altceva decît să conserve un status quo pentru o elită restrînsă, în mare parte formată din foștii nomenclaturiști. Este vorba despre un grup de oameni care s-a adaptat repede la „democrația originală“ de după evenimentele din decembrie 1989 (despre care Liiceanu consideră că nu vom afla niciodată adevărul) și a plonjat în economia de piață sau și-a asigurat posturi calde și foarte bine plătite sau pensii grase.

Cartea „Dragul meu turnător“ de Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas) este o bucată dintr-un trecut lung și dureros, un produs de literatură personală trecut prin filtrul filosofiei, al psihologiei și al politicii de stat a României comuniste. Aș fi naiv să cred că tinerii ar fi interesați să o caute și să o frunzărească, dar, cine știe…

Cumpărați cartea de la:


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4 gânduri despre “CARTE + AUDIO: Dragul meu turnător – Gabriel Liiceanu