CARTE Sînt o babă comunistă! – Dan Lungu


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 5 min)

Să fii o babă comunistă înseamnă să fii exclus, desconsiderat și ironizat. Înseamnă să nu fii adaptat democrației originale aduse de domnul Iliescu în România, după Revoluția din decembrie 1989. Mai înseamnă să consideri că acum „e de toate“ dar „nu e bani“, pe cînd „înainte“ erau bani și nu prea aveai ce face cu ei, așa că-ți puteai permite excese de tipul concediilor prelungite în fiecare an.

Emilia Apostoae își pune totuși întrebarea existențială, spre finalul cărții Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu: oare este o nostalgică a regimului comunist? Nu are încă un răspuns, așa că va sta acasă la primele alegeri libere din mai 90. Cine știe, poate ar fi fost bine ca mai mulți ca Emilia să fi stat acasă atunci…

Este povestea pe trei planuri a unei femei simple, care și-a îndeplinit visul: să plece de la țară, acolo unde… acolo unde trebuia să muncească, pentru a ajunge la oraș, acolo unde… muncește. Dar vrea să scape de la tasat bălegarul la lumea trepidantă a urbei socialiste. Un plan este rezervat copilăriei ei, altul trecutului ei la oraș și al treilea prezentului post-decembrist. În acest prezent, o conversație la telefon cu fiica ei din Canada o determină să-și ofere o definiție a comunistului.

Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjurată, veselia, solidaritatea, dar, nu știu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adică s-ar putea să știu. Poate pentru că pe vremuri, între noi, îi numeam comuniști pe cei care țineau discursuri înflăcărate, la ședințe plictisitoare și lungi. Pe cei care țineau linia partidului fără să vadă în stînga și în dreapta, fără nici o grijă pentru oameni și fără înțelegere pentru situații particulare.

Emilia a fost membră de partid, dar a devenit mai mult într-o doară. A profitat foarte puțin de pe urma acestui statut, comparativ cu nomenclaturiștii de vază. Ea pur și simplu este acum tristă din cauza frustrărilor de a vedea că nu-și mai are un loc în lume clar, ca pe timpuri. Nu-i duce dorul partidului sau dictatorului, nu recită pasaje din lucrările congreselor. Pur și simplu, atunci avea cu ce să se îmbrace, iar acum nu prea. Atunci se distra la serviciu, acum nu mai rîde decît foarte rar. Practic, ea ar vrea acum un comunism fără comuniști.

Comunism cotidian de buzunar

Este o carte ce poate fi citită cu ușurință cînd mergi cu metroul, cînd ai de așteptat la vreo coadă (dar acum cozile sunt la bănci și administrații financiare, nu la alimentara) sau în vacanță. Este condimentată cu momente de umor uneori burlești, conține personaje memorabile.

Sunt părți în care practic se îngrămădesc poante, bancuri și povești inimaginabile. De exemplu, cu prilejul pregătirii unei vizite a tovarășului suprem la fabrică, se dă peste cap viața muncitorilor de la fabrică și din împrejurimi:

  • se scoate vița de vie din curtea fabricii, să nu pară că oamenii muncii socialiste lucrează cu gîndul la vinul de toamnă
  • se vopsesc brazii de pe alei, pentru că nu-i par prea verzi secretarului de partid
  • se transplantează porumb bun de pe tarlelele bine întreținute și sunt puși pe marginea drumului pe unde era prevăzut traseul coloanei oficiale
  • se elimină din peisaj vacile negre, pentru că sunt deprimante și li se lăcuiesc copitele vacilor de alte culori

Evident, pînă la urmă Ceaușescu nu mai vine. Știu, vă aduce aminte de „Amintiri din epoca de aur“, seria lui Mungiu. Însă în cartea lui Lungu sunt senzaționale petrecerile din timpul programului de lucru, în atelierul Emiliei, de unde nu lipseau alcoolul și mîncarea procurate pe sub mînă, dar și bancurile în valuri ale lui nea Mitu, (mare figură de om!), care se dovedește a fi lup deghizat în oaie.

Autorul țese o poveste onestă a unei femei oneste, cu un vis îndeplinit și cu multe speranțe spulberate. Abia spre final ne apropiem mai mult de psihologia ei și încercăm să-i înțelegem nostalgia. Vom putea să face asta, dacă am mai citit despre viața cotidiană în comunism, dacă am trăit măcar puțin atunci sau dacă azi ne punem întrebări despre legitimitatea membrilor noii puteri de după 89.

N-am văzut încă filmul. Oare sunt și eu o babă comunistă și amintirile mele din acele timpuri denotă nostalgie degradantă?

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.