CARTE “Expo ’58” – Jonathan Coe


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Mi-am mai exprimat în diverse ocazii admirația pentru Belgia și, mai ales, pentru Bruxelles. Această țară mică împărțită în două culturi – valonă și flamandă, fără dealuri, pe care o poți parcurge de la un capăt la altul în cîteva ore, m-a atras mai ales prin veselia oamenilor, dar și prin inovație, artă și modernitate.

Nu este de mirare deci că mi-a plăcut “Expo ’58” de Jonathan Coe. După cum sugerează titlul, cartea are ca pretext și se învîrte în jurul Expoziției Universale din 1958 de la Bruxelles, cînd a fost terminat celebrul Atomium și au fost ridicate clădiri impresionante, dintre care unele au rămas pînă astăzi.

Thomas lucrează la o instituție guvernamentală britanică și este trimis la BXL să supravegheze modul în care se prezintă pub-ul tipic britanic construit special lîngă pavilionul țării sale. O ocupație relativ lejeră, fără provocări. Thomas își lasă acasă nevasta și copilul și pleacă pentru șase luni în capitala Belgiei. Petrece acolo însă doar patru luni și este chemat înapoi în Marea Britanie.

Thomas se transformă mult în timpul șederii sale la BXL. Cu ajutorul flamandei Anneke, dar și al altor personaje feminine și masculine, omul nostru înflorește, se eliberează și începe să-și pună întrebări despre viața sa de pînă atunci și cursul ei în viitor.

M-au încîntat foarte mult descrierile Bruxelles-ului, iar autorul a reușit să surprindă fidel spiritul acestui oraș de care unii rîd spunînd că este plictisitor:

În timp ce mergea pe Avenue de Belgique către Grand Palais, aerul era încărcat de huruitul îndepărtat al tunetelor, dar ploaia încă nu se pornise. Thomas traversă pentru ultima oara (cum îşi reaminti el abătut) Place de Belgique, luând-o către Hall d’Accueil. 

Sala era încă deschisă, lustrele străluceau puternic, iar prin uşile de sticlă Thomas vedea o mulțime de oameni care mergeau încolo şi încoace prin spaţiul amplu al recepţiei. Locul se transformase cu adevărat în oraşul care nu doarme niciodată. La intrarea în hol se opri şi se uită în urmă pe Avenue de Belgique, către Atomium, cu cele nouă sfere ale sale luminate puternic, ca nouă promisiuni sclipitoare pentru un viitor mai bun. Era simbolul a tot ce sperase să găsească la Expo ’58. Nu îi venea să creadă că aventura lua de-acum sfârşit şi că se sfârșea atât de dezamăgitor și de neprevăzut. Emily și Andrei! Până la urmă, împreună! Şi în realitate Andrei nu a fost nevoit să facă nimic, nici măcar să pocnească din degete, pentru a o ademeni pe Emily. Femeia i se aruncase literalmente în braţe. Incredibil. Se transformase în câteva minute, chiar în fața lui Thomas, dintr-o femeie inteligentă şi independentă într-o gâsculiță ușuratică (da, era un cuvânt bun cu atât mai mult cu cât era specific american), care fluturase cu îndrăzneală cheile unei camere de hotel și aproape că le aruncase în poala amantului său.

Descrierile orașului se îmbină foarte frumos cu acțiunea. Observați mai sus trecerea lină de la oraș la prezent și la emoțiile resimțite de Thomas înainte de a pleca înapoi spre casă.

Însă cea mai surprinzătoare descriere mi s-a părut a fi cea a piesei muzicale “Pastorale d’été” de Honneger. Am citit textul în timp ce ascultam muzica, ceea ce vă sugerez și vouă:

Compoziţia începu cu un motiv grav, cu vibrații – sau mai degrabă șoapte – ușoare de violoncel. Imediat peste el începu să se audă motivul central, la corn francez. Frazelor muzicale lungi, domoale, lente, le răspundeau corzile înalte şi vag disonante ale viorilor. Motivul era apoi preluat de oboi, în timp ce flautul venea în completarea lui cu triluri plutitoare, ca de păsări. Întreaga tapiserie de coarde, corn şi instrumente de suflat ce se întrețeseau treptat într-un tot unitar rafinat şi fără cusur ar fi evocat, chiar şi în lipsa titlului din program, atmosfera de atemporalitate molcomă a unei după-amiezi de vară. Laitmotivul se făcu auzit din nou, iar când îl preluară viorile, deveni şi mai stăruitor şi seducător, dar atmosfera languroasă fu dintr-odată curmată de un interludiu flamboaiant prin care un solo de clarinet introduse un motiv însuflețit, ușor de reținut cu siguranță de sorginte populară, şi pentru câteva minute ritmul se transformă într-unul voios și sprințar. După ce atinse cel mai delicat climax posibil, acest interludiu făcu din nou loc temei centrale, care căpătă de-acum personalitatea unui vechi prieten: încă o dată se înălță și coborî, se înălță și coborî, ca o conversație lejeră și mereu reînnoită între diferitele secţiuni ale orchestrei, până ce se risipi și ea în gol, printre înfloriturile pierdute ale viorilor cu arcuş de mătase şi ultimele triluri de crepuscul ale flautului şi clarinetului. Ca esență muzicală distilată a unui moment şi a unei dispoziţii, atingea perfecțiunea.

Nu-i așa că nu putea exista o descriere mai fidelă a compoziției muzicale?

Volumul acesta poate fi citit ca roman de dragoste, ca unul de spionaj sau ca o bucată monografică despre BXL. Chiar autorul recunoaște în epilog că a dorit să surprindă toate aceste nuanțe în textul său.

Dacă îți plac personajele pitorești și acțiunea situată în orașe inedite, atunci această carte este și pentru tine!

“Expo ’58” de Jonathan Coe, 2014, Editura Polirom, 300 pp.

Cumpărați cartea de la:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.