CARTE. „Ceaușescu și epoca sa” de Lavinia Betea

(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 20 min)

Rar găsești o astfel de carte! Dar nici Lavinia Betea nu este o persoană comună. Cercetătoarea specializată pe istoria recentă m-a ajutat mult să înțeleg dinamica perioadei comuniste din România. Ea poate explica în așa fel încât totul să ți se pară o poveste și pune lucrurile în context într-un mod care-ți demonstrează că totul se leagă în societate și că o decizie luată de un om politic într-o parte se va răsfrânge în multe alte locuri.

Îndrăznesc să compar „Ceaușescu și epoca sa” cu alte două cărți care m-au marcat și ajutat foarte mult:

• „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei” de Andrew Solomon, un volum de peste 600 de pagini despre depresie, un subiect în care autorul a fost și este implicat pentru că are această maladie de vreo 7 ani. A lucrat cam 5 ani la această carte, timp în care a avut căderi nervoase și reveniri;
• „Untouchable: The Strange Life and Tragic Death of Michael Jackson” de Randall Sullivan – autorul a strâns atît de multe materiale, mărturii și a aflat atît de multe lucruri despre viața privată a lui MJ încât a decis să transforme textul pregătit pentru revista Rolling Stone într-o carte de 700 de pagini.

Cât despre volumul Laviniei Betea, acesta are 826 de pagini, dintre care bibliografia constituie vreo 30 de pagini. Textul a fost inițial gândit ca o biografie în serial, la ideea lui Marius Tucă, iar publicarea a început în 2010, în Jurnalul Național. A continuat în Adevărul și Aradul. Serialul a fost adaptat la o trilogie de cărți:

1. „Ucenicul partidului”, Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu;
2. „Fiul Poporului” de aceiași autori;
3. „Tiranul” de Lavinia Betea, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu;

De Lavinia Betea am mai citit „Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989” și am admirat modul în care a putut construi un volum coerent din notele uneori criptice făcute de secretarul Elenei C., după ce a pus totul în contextul societății de atunci.

Mituri destrămate despre Ceaușescu

După ce am citit „Ceaușescu și epoca sa”, mi-am recalibrat anumite idei pe care le aveam despre primul și ultimul președinte comunist (până la el, nu exista funcția de președinte al țării, cea mai importantă poziție fiind cea de secretar general al Partidului Comunist Român – PCR). Se pare că Nicolae C. nu era atât de idiot pe cât îl credeam (și poate îl credem încă). Deși n-a beneficiat de educație superioară, tânărul Nicolae avea câteva calități native:

• spirit ascuțit (sau ceea ce se numește „inteligență nativă”);
• detecta imediat oportunitățile și profita de ele;
• putea intra pe sub pielea celor care puteau decide soarta lui;
• un anumit spirit economic (deși nebazat pe lecturi de specialitate sau studii de profil);
• tenacitate (dar mai mult în sensul de încăpățânare decât de curaj în a-și urma planurile bine definite).

Nicolae s-a născut în ianuarie 1918, data Unirii Principatelor Române. Nu se știe însă dacă s-a născut în 26 ianuarie, deși toate actele notează această dată. Părinții: Andruță (agricultor, 25 de ani) și Licsandra (casnică, 24 de ani).

Încă de mic, Nicolae pleacă la București, cu doar câteva lucruri și foarte puțini bani, să-și facă un rost. Nimerește la cizmarul Aurel Cornățeanu din Colentina, despre care Securitatea știa că este comunist. Nicu nu ajunge cizmar, contrar ideii generale despre el, ci este doar ucenic, dar nu unul dintre cei buni, conform spuselor cunoscuților. Practic, nu a devenit cizmar (o profesie foarte respectată și bănoasă la acea vreme) și n-a muncit niciodată în acest domeniu.

După ce intră în ițele Partidului Comunist, aflat atunci în ilegalitate, Nicolae este încarcerat. La Doftana, se spune că a avut o relație „nepotrivită” cu Șmil Marcovici, unul dintre fondatorii PCR-ului. Este însă singura mențiune a acestui lucru și nu se poate spune dacă Nicolae avea înclinații homosexuale.

După poziția de „revoluționar”, tânărul Nicolae devine activist de partid – dacă înainte trebuia să inspire maselor o atitudine de răzvrătire, acum scopul consta în agitație și propagandă.

Ascensiunea politică

Facem un salt în timp, trecem peste momentul în care Nicolae ajunge unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și ajungem în faza în care Nicu este tras pe dreapta și scos din pozițiile de răspundere. Nicolae C. avea încă de pe atunci răbufniri uneori violente, pe teme minore sau importante, spre uimirea celorlalți aflați la ședințe.

Salvarea lui Nicu a fost moartea lui Dej, când tânărul a reperat o oportunitate care apare probabil o dată în viață: ascensiunea către cea mai importantă funcție în stat. Ion Gheorghe Maurer a fost cel care l-a promovat, fără să-și dea seama de fața ascunsă a tânărului comunist:

„Mult prea târziu, Maurer s-a căit: nu bănuiese grandomania și voluntarismul lui Ceaușescu. Îl intuise greșit ca modest și dornic de învățătură; dar corect în capacitatea și curajul de-a face față presiunilor sovietice.”

Este momentul care ar fi putut schimba soarta României. E drept, nu ne putem închipui cum ar fi fost viața în această țară cu un alt conducător decât Ceaușescu; dar modul în care acesta a guvernat, exgerările, frustrările exprimate prin măsuri draconice și atmosfera sumbră, dominată de cenzură, opresiune și teamă, au fost fără precedent în istoria noastră și a țărilor din această parte a Europei.

Treptat, micul de înălțime Ceaușescu devine un om de temut în țară și unul respectat în țările comuniste. Implicarea lui pe plan internațional a fost fără precedent și a ajutat la schimbarea istoriei. De exemplu, Ceaușescu a ajutat Vietnamul de Nord, în timpul războiului din regiune, cu 6 milioane de ruble, în condițiile în care acea țară ceruse 4,5 milioane – mașini, truse medicale, echipament sanitar, textile, asfalt și porumb.

Orator de calitate îndoielnică

Unul dintre meritele acestei cărți este că surprinde mai multe aspecte din personalitatea lui Nicolae C. Nu putea fi neglijat „talentul oratoric” al dictatorului. Ne amintim discursurile sale care țineau ore întregi, cu paragrafe întrerupte de urale și aplauze obligate (o parte difuzate prin megafoane, de pe bandă magnetică). Limba de lemn era presărată de bâlbâielile și poticnelile lui Ceaușescu, de pronunții greșite și de rare momente de „improvizație”, în care el încerca să se exprime liber, dar când nu reușea să ducă ideile până la capăt.

Însă nu a fost întotdeauna așa. Lavinia Betea arată că Nicolae se exprima coerent prin anii ’60-’70, mai ales în cadrul întrunirilor de partid. Chiar dacă era vehement, vorbea răspicat și logic și era apreciat de participanții la discuții. Din anii ’80, odată cu agravarea bolilor sale, Ceaușescu a devenit un bătrânel confuz, care tremura și se bâlbâia tot mai des.

Ion Iliescu, un tânăr de nădejde

De câteva ori în carte, Ion Iliescu apare ca om de bază al lui Ceaușescu, în care acesta își punea mari speranțe. În ședința Biroului Permanent din 1 aprilie 1965, Iliescu a fost promovat din șefia Secției Învățământ și Sănătate în cea de șef al Secției Propagandă și Agitație a Comitetului Central (CC).

„În ședință, Ceaușescu și-a susținut propunerea de a-l promova pe Iliescu, amintindu-le celorlalți că a fost liderul studenților. Presimțindu-i protejatului un strălucit viitor, Răutu și-a prezentat succesorul, deși nu era cazul, ca fost decan al Politehnicii. «Este un tovarăș bun», a întărit Ceaușescu, fără a dezminți minciuna lui Răutu. «Iliescu e un băiat foarte bun», a adăugat și Maurer. Acordul a fost unanim. La primul congres, porțile puterii i s-au deschis și mai larg lui Iliescu, devenit membru supleant al CC și membru plin la congresul următor. Iar între cele două congrese, la sfârșitul lui 1967, a fost desemnat prim-secretar al CC al UTC și ministru pentru problemele Tineretului.”

Dacă am face din nou un arc peste timp, poate ne-am aminti de mineriadele din 1990, când același Iliescu, de data aceea „un om de bine”, i-a încurajat pe mineri să „restabilească ordinea”, iar aceștia i-au omorât în bătaie pe studenți.

Gesturi necugetate și impulsuri pozitive

„Ceaușescu și epoca sa” este o carte care oferă un context curprinzător al perioadei comuniste a României. În funcție de pregătirea cititorului, vei găsi acolo politică, societate, economie, relații externe, spionaj. Măsurile luate de Ceaușescu, de multe ori fără să țină cont de rapoartele oficiale sau de părerea celor din jur, sunt explicate în contextul geopolitic din acea vreme.

Una dintre cele mai mari ticăloșii realizate de Nicolae a fost Decretul 770 din 1966, care interzicea avorturile și metodele contraceptive. Astfel a pornit o industrie subterană a avorturilor neautorizate și o tragedie națională, ale căror rezultate sunt copiii născuți atunci și numiți „decreței” (poate vezi sau revezi filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”).

Ședința Comitetului Executiv (CEx) despre situația alarmantă a numărului în creștere al chiuretajelor s-a ținut la Neptun și Ceaușescu a avut la un moment dat o izbucnire tipică:

„După părerea mea, prin decretul de legalizare a avorturilor, noi am legalizat prostituția prin avorturi și îngăduinţa la divorțuri. Și ce este mai prost că şi în conducerea partidului am avut și avem asemenea stări de lucruri. Noi avem răspundere față de popor şi nu ne putem juca cu acest lucru. În America, Rockefeller n-a putut candida la președinție pentru că a dat divorţ şi s-a recăsătorit, iar la noi avem mulți tovarăşi care primesc, prin telefon, divorțul. Trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri şi să nu mai poată ocupa funcții de conducere în stat şi în partid acei care în viaţa personală dau dovadă de lipsă de morală comunistă. Noi nu putem cere muncitorilor din fabrici ceea ce nu putem cere unui conducător de partid la diferite nivele.”

În 1967, „decrețeii” au dublat rata fertilității din 1966. În 1973, însă, rata revenise la 2,4 copii născuți în medie de o femeie. În anii următori, s-a menținut la cotele de dinaintea decretului.

Un moment care l-a pus pe Ceaușescu într-o lumină pozitivă a fost discursul său spontan din 1968, cu ocazia invadării Cehoslovaciei de către trupele din țările Pactului de la Varșovia. Cuvântarea lui din piață a fost transmisă în direct la radio și TV:

Poziția lui Nicolae C. împotriva gestului militar respectiv le-a dat românilor speranța că poate dictatorul va reveni la gânduri mai bune și momentul a fost reflectat de presa străină. Din păcate, a fost doar un moment de sclipire, care nu s-a concretizat în vreo schimbare a politicii președintelui.

„Tezele”

Un moment de cotitură, care a îndreptat România spre beznă și frică, l-au constituit „Tezele din iulie 1971”, despre care s-a spus că liderul român le-a emis inspirat de „revoluția culturală” chineză și de doctrina „Juche” din Coreea de Nord. Atunci s-a decis, brusc, limitarea libertății creatorilor și adoptarea unui naționalism exacerbat al doctrinei comuniste. Vizita în China n-a făcut decât să-i confirme lui Ceaușescu faptul că „omul nou” nu poate fi construit decât prin măsuri draconice, nicidecum prin convingere și educație.

În vara lui 1983, au apărut „tezele de la Mangalia”, care reluau ideile din tezele anterioare și defineau „revoluționarul” comunist ca un nou model social. Dar nu s-a oprit aici: în aprilie 1988, Nicolae a publicat „Programul revoluționar de muncă al partidului și poporului” sau „tezele din aprilie”, asemeni numelui dat de Lenin.

Revenind puțin la Iliescu, acesta a început să fie criticat (și nu era singurul admonestat) de către șeful statului și, treptat, a intrat în dizgrație. Iliescu a făcut parte dintr-un grup de dizidenți despre care se spune că erau pregătiți să preia puterea atunci când s-ar fi ivit o situație propice.

Alte momente importante

Această biografie se constituie într-un manual de istorie informal. Ar fi inutilă rezumarea volumului, pentru că lectura se poate face fragmentar, pe sărite, în funcție de interesele cititorului. Iată alte momente semnificative abordate și disecate în carte:

• Discursul lui Constantin Pîrvulescu, în care-i reproșează lui Ceaușescu, dar și celorlalți mai-mari din partid cultul personalității.
• Explicații economice privind plata datoriei externe, un lucru nerecomandat atunci de specialiști și privit cu stupoare de celelalte țări comuniste, dar și perioada de după, în care lipsurile și frigul au continuat.
• Începutul refuzului adevărului de către Ceaușescu și opacitatea lui la sfaturile specialiștilor, atitudine accentuată de influența nefastă a Elenei.
• „Scrisoarea celor 6” din 1988, trimisă la Radio Europa Liberă, în care șase intelectuali (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu) își exprimau dezacordul față de modul în care Ceaușescu conducea țara și acuzau grave abateri de la drepturile omului.

Ultima parte este dedicată, în mod previzibil, Revoluției din decembrie 1989. Autoarea ne oferă pe scurt povestea decăderii bruște a soților Ceaușescu – în numai câteva ore, cei doi, din cei mai puternici oameni în stat, devin doi bătrâni hăituiți și părăsiți de lacheii care până atunci îi ridicau în slăvi.

De obicei, la finalul unei recenzii, precizez cui îi este destinată cartea. De această dată, nu văd nici un public exclus: volumul este deopotrivă biografie, monografie, poveste și mărturie istorică. Este un volum util tuturor celor interesați de istoria recentă și, mai ales, celor care-și pun întrebări legate de cei 45 de ani de comunism ai României noastre.

„Ceaușescu și epoca sa” de Lavinia Betea, 2021, Editura Corint, 826 pp.

Cumpărați cartea de la:

• Delfin
• Librex
• Cărturești
• Elefant
• Libris
• Humanitas
• Cartepedia
• Emag