CARTE “Faces & Books. Copil în rețeaua socială a anilor ’80” – Cosmin Nae


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 7 min)

Nu mi-a venit să cred că nu știam de cartea lui Cosmin. Eu, pasionat de amintiri din copilăria comunistă, interesat de viața cotidiană în comunism, vedeam pentru prima oară o informație pe Facebok despre acest volum. L-am contactat pe Cosmin și i-am propus să ne vedem, ca să cumpăr cartea. Între timp, a aflat și el despre cartea tradusă de mine și mi-a propus un schimb: două cărți ale lui în schimbul uneia a mea.

Așa am ajuns la aceste texte sincere, pline de candoare, care constituie amintirile unui copil și adolescent din anii ’80, poate cei mai grei din perioada dictatorială.

Îl iau pe vărul meu cel mare, Cipi, in camera din mijloc, unde vom sta noi să ne jucăm. Ionuț, fratele mai mic al lui Cipi, a mai crescut și acum poate merge. E foarte jucăuș, dar nu putem să ne jucăm orice cu el. Vine și Romi, cu părinții lui și lărgim gașca. Începem să povestim despre fotbal, despre ce am mai făcut în vacanță, despre fazele noi pe care le-am văzut la Cascadorii râsului. Ăsta e un subiect fierbinte, că se întâmplă rar să vedem scene noi. De obicei, sunt cam aceleași. Suntem chemați la masă înainte să apucăm să ne jucăm. Ni s-au alocat locuri pe o latură a mesei. Ne repezim la platouri: salamuri, felii de şuncă de Praga, muşchi țigănesc. Muşchiul și șunca le avem de la naşul meu, care întotdeauna ne ajută cu bunătăți când avem aniversări sau ocazii. Face rost de la Casa de Comenzi. Tot de la el avem și zece sticle de Pepsi, pe care le-au pus ai mei la rece pe balcon.

Cosmin mă “avertizase” că scurtele lui povestiri sunt simple, fără pretenții literare foarte mari. Într-adevăr, poveștile lui sunt aproape obiective, deși sunt spuse prin vocea plină de emoție a copilului de atunci. Veți regăsi aici episoade cunoscute din viața voastră, dacă aveți vârste asemănătoare:

  • jocurile cu mingea la școală sau în fața/spatele blocului;
  • petrecerile din timpul zilei, cu suc, casetofon și mâncare procurată cu mari sacrificii;
  • conflictele dintre copii și invidia bazată pe obiectele mult râvnite (adidași, blugi, jucării deosebite);
  • excursiile și taberele.

Tocmai pentru a situa istoric aceste întâmplări, autorul adaugă la final o cronologie și câteva evenimente importante din decada 1980-1990. Însă poveștile sunt atemporale și universale. Chiar și eu, deși n-am trecut prin toate pățaniile lui Cosmin, am recunoscut ceva din spiritul acelor vremuri și m-am regăsit în mare parte.

− Nu era mai bine dacă aduceați bani?
Ehe, treaba nu e chiar simplă, așa-i? gândesc ca și cum întrebarea doamnei nu-mi aparține, ci este vocea sistemului. Vocea conducerii școlii, a orașului, a țării. Povestea asta cu reciclarea este veche. Îmi amintesc cum, demult, am comentat acasă cu tata, care mi-a zis că i se pare o idee destul de bună să se refolosească materiale care, altfel, s-ar arunca. Atunci trebuia să ducem la școală niște maculatură și sticle goale, dacă îmi amintesc corect. Apoi lista s-a extins: fier vechi, dopuri de plută, plante medicinale. Evident, fiecare elev trebuie să aducă anumite cantități. Bieții profesori, văzând că li se transformă școala în depozit de vechituri, au căutat căi de a ocoli procesul (întotdeauna apar căi ocolitoare, din câte am observat). Așa am ajuns, inevitabil, la geniala idee să nu mai aducem produsele, materialele pentru reciclat, ci bani. Adică, hai să lăsăm deoparte ideea cu reciclatul, că de fapt banii ne interesează mai mult. Nu zic că ar fi vina profesorilor că se întâmplă asta, ci este clar că e o altă manevră a “partidului”. Dacă la început părea o treabă frumoasă, uite că a devenit un bir. Iar noi am decis să luăm atitudine, să ne luptăm cu sistemul! Aşadar, mai mulți colegi ne-am înțeles să nu venim cu bani, ci să aducem produsele, conform listelor primite, negru pe alb, la început de trimestru (de fapt, era alb pe negru, că le-a scris diriginta cu creta pe tablă).

Citiți aceste texte “așa cum sunt”, fără să căutați semnificații profunde sau ascunse. Cosmin este un autor “serios”: ne face să plonjăm în atmosferă, ne prezintă faptele, realizează mici portrete, avansează cu acțiunea, nu neglijează dialogurile. Fără să-ți dai seama, ai și ajuns la finalul textului și rămâi cu o morală, cu o impresie de familar și poate chiar cu o stare de bine.

Intru în bucătărie, să îmi iau la revedere. Tata este într-un maieu. Repară, foarte concentrat, un radio de-al lui tataie. Se chinuie să-i lipească niste fire. Are un letcon mai vechi cu care topeşte fludorul, atent să nimerească contactele potrivite. Letconul ăsta îmi trezește amintiri foarte frumoase. Îl foloseam la pirogravură, la atelier. Mi-a plăcut tare mult să tai forme la traforaj. Ulterior, făceam desenele în creion, pe lemn (le preluam de prin Rahane, cu foaie de calc și indigo) și urma pirogravura. Mirosul ăla de lemn ars este magic. La final, dădeam plăcile cu lac și obțineam niște tablouri superbe. Și acum sunt câteva creații de-ale mele puse pe pereți, la bunici. Tata este foarte atent. Are un mic tic: când este concentrat și face ceva migălos, scoate ușor limba. E important pentru toată lumea să repare radioul, că-i aparatul cu care ascultă tataie Europa Liberă, ritualul lui zilnic. Cumva, este obligatoriu să fie reparat.

Recomand această carte tuturor celor care, la Revoluție, erau destul de mari încât să-și amintească și să înțeleagă ceva, dar și celor care erau atât de mici încât nu au amintiri proprii legate de acea perioadă. O carte bine scrisă din punctul de vedere al limbii române, o radiografie a epocii dictatoriale, realizată cu atenție și o oarecare nostalgie.

Cumpărați cartea de pe site-ul oficial.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.