FILM “După 40 de zile” de Andrei Gruzsniczki, poveste despre singurătate la senectute, moroi și iubire fără sfârșit


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 6 min)

Să ne interesăm mai mult de satele aproape părăsite, în care au mai rămas doar câțiva bătrâni neajutorați, rupți de lume. La asta ne-a îndemnat actorul Mircea Andreescu, la discuția care a urmat proiecției filmului “După 40 de zile”. După ce a avut avanpremiera la TIFF de la Cluj anul acesta și a mai fost proiectat la Serile Filmului Românesc de la Iași, acest film intră în cinematografele din toată țara în 20 august.

Creația are în centru prietenia dintre Emil și Titi. Emil nu crede în spirite. Titi este prietenul lui de când lumea. Smaranda, soția lui Emil, “o grecoaică din Calafat”, este la doi metri sub pământ și se pregătește de ziua judecății (care are loc la 40 de zile după deces, conform dogmei creștin-ortodoxe). După parastasul ei de 40 de zile, Titi pare cel mai oropsit om de pe fața pământului și începe să se șubrezească. Emil vrea să reaprindă în el scânteia vieții, dar eforturile lui sunt inutile. Zilele lui Titi par numărate, căci Smaranda “s-a mutat” după parastas în casa lui. De ce îl bântuie? Lui Titi îi e greu să recunoască.

Filmul este dominat de religie și superstiții. Aproape fiecare scenă conține referiri la rituri bisericești. La birtul din sat, oamenii spun că localitatea este în pericol, pentru că, din cauză că Emil n-a respectat obiceiurile, Smaranda și alți morți au ieșit de sub pământ și bântuie.

Adevărul este că filmul are o doză de thriller, cu secvențe în care:

  • Emil aude din curtea casei zgomote ce par să vină din cimitir;
  • tot el îl salută pe un om cu o lopată ce se strecura printre morminte, fără să primească un răspuns sau o privire de la acesta;
  • un leagăn dintr-un mic loc de joacă pentru copii, aflat chiar din cimitir (!), se mișcă fără să fie nimeni în el și fără să adie vântul.

Am apreciat modul în care scenaristul și regizorul Andrei Gruzsniczki (“Zavera”, “Q.E.D.”, “Cealaltă Irina”) a realizat aceste scene. Peste toate, portretul Smarandei (am aflat că este poza bunicii realizatorului) domină, ca și cum ar veghea din lumea de dincolo, până când totul se liniștește în universul celor încă vii.

La fiecare film românesc urmăresc dacă există scena mâncatului ciorbei. Ei bine, aici sunt vreo 3-4 astfel de scene, ba chiar ciorba devine simbolul prieteniei cu năbădăi dintre protagoniștii Emil și Titi și este prezentă chiar și pe afișul filmului.

Ritmul filmului este lent, rutinat, marcat de prepararea mâncării de către Emil și masa împreună cu Titi, pe fundalul discuțiilor presărate cu reproșuri și false amintiri. Mircea Andreescu a mărturisit că acesta este ritmul lui acum, când se află la o vârstă respectabilă și că la fel trăiesc foarte mulți seniori din țara noastră.

Filmul este însoțit din când în când de melodii populare interpretate de un bărbat care încearcă să-și ilustreze cântecele, stângaci, la vioară. El devine corul grecesc antic care însoțește tragedia ce se desfășoară pe ecran și conferă o circularitate filmului, deoarece pelicula începe și se termină cu acest interpret.

Poate cea mai pregnantă și amuzantă (în stil dramatic) scenă este cea în care Titi își face pomană de viu. Este un obicei din Oltenia, practicat mai ales de cei care nu au moștenitori sau n-au încredere în cei pe care-i lasă în urmă că vor organiza o înmormântare și o pomană cum se cuvine. Cele două bocitoare angajate, care integrează în cântecul lor tânguitor elemente din viața unui Titi ce zace întins în sicriu, au stârnit râsul celor prezenți în sala aproape plină la proiecție. Scena mi-a adus aminte de “Cărturan”, în care bărbatul este refuzat în mod repetat de preot când îl roagă să vină pentru a-i binecuvânta pomana lui de viu și un pic de “Funeralii fericite”, în care eroul își așteaptă moartea în sicriu, frumos îmbrăcat și cu sticla de vin alături.

La discuția de după proiecție, Mircea Andreescu s-a adresat Irinei Nistor, aflate în primul rând în sală și a întrebat-o dacă trebuie să-și facă tatuaje și să poarte pantaloni trei sferturi ca să fie invitat la TVR, pentru a povesti despre acest film și despre altele. Probabil actorul a uitat că pe afișul filmului stă scris că a fost realizat cu sprijinul televiziunii naționale.

Mărturisirea lui Valer Dellakeza, care a spus că, datorită acestui film, a câștigat prietenia colegului Mircea Andreescu, a emoționat spectatorii și rămâne poate cea mai frumoasă impresie despre această peliculă.

Din 20 august, mergeți să vedeți filmul la cinema și, după aceea, cine știe, poate vă sunați bunicii…

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.