CARTE “Frontieriștii. Istoria recentă în mass-media” de Brîndușa Armanca


(Timp estimat pentru citirea acestui articol: 9 min)

Am citit cartea asta imediat după cea despre știri false și cenzură a lui Ioan T. Morar. Am rămas deci în comunism, dar am trecut la un subiect mult mai dur: trecerile frontierelor românești de către cei care nu mai suportau regimul comunist. Dacă în cazul cenzurii rar se ajungea la tortură și închisoare, trecerile ilegale ale granițelor erau pedepsite de cele mai multe ori pe loc, prin împușcare sau reținere. Dacă frontieriștii erau prinși vii, ei sufereau bătăi și interogatorii inumane; cei care supraviețuiau și acestui pas erau aruncați în închisori sau trimiși la muncă silnică.

Cartea “Frontieriștii. Istoria recentă în mass-media” este rezumatul procesului de documentare al Brîndușei Armanca, pentru documentarul în 3 episoade “Li se spunea frontieriștii” (2019):

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați spune că, între anii 1969 și 1989, peste 100.000 de români au cerut azil politic în Occident. Dacă în anii ’70 cererea a fost constantă, în anii ’80 (perioada cea mai cruntă a comunismului românesc) cererile au evoluat astfel:

1985: 4.436
1986: 6.839
1987: 6.535
1988: 10.305
1989: 46.746

Uciși fără apel

Codul Penal din România pedepsea trecerea frauduloasă a frontierei, iar acest act era considerat de cele mai multe ori trădare de țară. Unii dintre cei care s-au încumetat să parcurgă noaptea drumul spre libertate au fost împușcați de la distanță, deși nu erau înarmați și nu prezentau vreun pericol.

Dosarele de la Ministerul de Interne era axate pe acuzația de omor sau tentativă de omor aplicată soldaților grăniceri. Evident, de fiecare dată, acestora li se găseau justificări și erau declarați vinovați, deși probele (mai ales fotografiile) arătau că nu era vorba de atac din partea frontieriștilor sau de legitimă apărare din partea soldaților.

Multe treceri dincolo se făceau pe la Dunăre, în timpul nopților fără lună, preferabil fără ploaie. Fugarii se ungeau cu vaselină, ca să-și păstreze cît de cît temperatura corpului; își puneau în mai multe pungi de plastic actele, puținii bani și hîrtiuța cu contactul unei persoane din țara de destinație; apoi înotau în jur de o oră pînă ajungeau la malul sîrbesc, de exemplu.

Cei care ajungeau în Austria aveau posibilitatea de a cere să fie primiți în lagărul pentru refugiați de la Traiskirchen. Încă timorați, românii fugari primeau acolo primele îngrijiri umane și aveau parte de condiții normale de trai.

Am fost primiţi omeneşte, nu ne-au bruscat cum ştiam noi de la Miliţia din România că se face, mâncarea era destul de consistentă, iar dacă era unul mai flămând sau dorea o a doua porţie, i se dădea. Fructe pe masă, mâncare iarăşi cât puteai să mănânci, nu se ţinea cont că ai mâncat porţia şi gata. Apoi, după o perioadă de stat în Traiskirchen, eu am fost repartizat într-o regiune, în Steiermark, unde mai erau nişte cunoştinţe de-ale mele din Bucureşti. Am primit o garsonieră confort unu, cu baie, bucătărie, balcon. Ne dădeau 400 de şilingi pe lună, mâncare dimineaţa, la prânz şi seara, iar după o săptămână de stat, eu cu meseria asta de bucătar-ospătar, am preferat să lucrez chiar acolo, la pensiune, fiindcă nu puteam să stau. Erau cam 150 de persoane, din care vreo 40-50 de români. Am început lucrul, îmi dădeau 7 000 de şilingi pe lună, asta însemna vreo 1 000 de mărci. 
(Ion Iorga; a trecut Dunărea înot în 1989)

Reprimările acestor îndrăzneți erau de neimaginat, asemănătoare celor care se petreceau în închisori precum cele de la Sighet sau Pitești. Perfidia autorităților comuniste friza uneori ridicolul. De exemplu, erau unele zvonuri potrivit cărora autoritățile române amplasaseră pe fâșia de frontieră posturi de pază care le imitau pe cele străine, care să-i inducă în eroare pe fugari; aceștia credeau că ajuns pe teritoriul ungar și, cînd se prezentau la “autoritățile ungare”, grănicerii români îi încătușau.

De aceea, cei care ajungeau totuși la lagărul austriac pomenit făceau tot ce le stătea în putință să rămînă acolo cît mai mult sau să fie lăsați să meargă în țara dorită.

Ca să nu fie trimişi înapoi în România, unii îşi tăiau stratul de piele de pe burtă până le ieşeau intestinele, însa erau conştienţi că nu era un risc din punct de vedere medical, nimic periculos, rămânea doar o cicatrice, lucru care pe mulţi i-a salvat. Mergeau la spital, după care nu mai erau trimişi înapoi în România şi plecau mai departe.
Probabil că existau nişte înţelegeri între autorităţile române şi cele iugoslave, fiindcă uneori se recurgea la înşelarea deţinuţilor. Li se spunea unora să-şi pregăteacă lucrurile ca să fie transferaţi la hotel, moment foarte aşteptat, fiindcă de acolo viaţa devenea mult mai simplă. Oamenii îşi făceau bagajele şi când ajungeau în hol li se puneau cătuşe şi erau transportaţi în România. Am Văzut cu ochii mei disperarea unora.
(Willi Fritz; a trecut granița pe la Deta, în 1981)

Cartea Brîndușei Armanca evocă multe cazuri de cetățeni simpli care au încercat să fugă în Occident, dar amintește și cîteva cazuri celebre, precum cele ale Nadiei Comăneci și trupei Phoenix.

Nadia a fugit în noiembrie 1989, ajutată de o serie de persoane. Cînd a ajuns în SUA, nu și-a denigrat țara și nu a făcut dezvăluirile la care se aștepta presa de acolo. Și-a reconstruit viața, dar a și fost surprinsă că este atît de cunoscută peste Ocean. Pînă la urmă, în România, gimnasta nu primea decît părți infime din banii cîștigați și nu avea posibilitatea de a cunoaște renumele pe care-l căpătase afară.

Despre Phoenix, probabil știți că au fugit ascunși în cutiile de boxe, cu Nicu Covaci drept conducător al transportului. Dacă în alte dăți grănicerii nu se uitau în camionul lor, chiar atunci șeful de la graniță a dorit să percheziționeze conținutul mașinii; a renunțat abia după ce a primit de la Covaci cîteva lucruri “de-ale gurii” drept mită.

Frontieriștii în presă

Autoarea dedică un spațiu amplu campaniilor de presă despre fugarii peste hotare. Cea mai importantă a fost cea condusă de Jurnalul Național, unde Marina Constantinoiu, Cristian Ștefănescu, Mira Bălan și alți reporteri au publicat o serie de articole edificatoare despre fenomenul trecerii frontierei.

Seria “Frontieriștii” din Jurnalul Național s-a bazat pe studierea documentelor, a arhivelor, pe anchete, dar și pe interviuri cu supraviețuitori ai trecerilor și cu foști grăniceri.

Poate cea mai importantă dezvăluire jurnalistică este registrul păstrat de Kosta Jakovliević, legistul care efectua autopsiile cadavrelor culese de pe malul sîrbesc. Calificarea de “neidentificat” scutea autoritățile de consemnarea unui frontierist și ușura statisticile.

Cartea Brîndușei Armanca, alături de serialul amintit, umplu un gol documentar din istoria României comuniste. Nu pot decît să-i felicit pe cei care au colaborat la acest demers pentru că n-au lăsat să treacă și mai mult timp pînă la săpăturile realizate în arhive, pentru că altfel ar fi fost un alt episod peste care ar fi trecut uitarea, spre beneficiul unora care, și după 1989, au trăit liniștiți, fără remușcări.

“Frontieriștii. Istoria recentă în mass-media” de Brîndușa Armanca, 2011, Editura Curtea Veche, 204 pp.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.